Nudurile și mesajul lor subversiv, atât de subversiv…

La nici 24 de ore după ce publicasem pe blogul Quotidian Wonders textul în engleză al articolului meu din LaPunkt.ro, „«Originea lumii», Deborah de Robertis și misoginismul nostru cel de toate zilele”, despre acea meditație îndrăzneață, complicată și plină de pasiune exprimând puterea extraordinară pe care elementul feminin o exercită în societatea contemporană, am primit un telefon neașteptat. Persoana de la capătul opus al liniei, o doamnă mai în vârstă după voce, mă anunța, pe un ton foarte amabil că fusesem retras de pe lista de candidați a unei universități locale unde găsisem de cuviință să încerc să obțin o slujbă. Mi-am exprimat nedumerirea—întemeiată, având în vedere că îndeplineam toate cerințele poziției respective, ba chiar cu supra-măsură—pentru a fi informat că unii dintre colegii din biroul unde ar fi urmat să lucrez s-au arătat revoltați de fotografia (aceeași din LaPunkt.ro) cu care îmi ilustrasem articolul din Quotidian Wonders. Cei care au urmărit protestul artistic al lui Deborah de Robertis și reacțiile presei din întreaga lume știu bine că singurele imagini din Musée D’Orsay sunt, de fapt, salvate din clipul video al evenimentului și o reprezintă pe artistă stând pe podea, sub controversatul tablou „Originea lumii” pictat de Gustave Courbet in 1866, cu picioarele desfăcute și cu vaginul expus. În articolul meu interpretam actul artistic al lui de Robertis drept un strigăt adresat societății noastre ipocrit-pudibondă menit a atrage atenția asupra elementului feminin în sine în loc de a-l reduce la sexualitate, o atitudine care a dus la acte misogine de extremă violență și cruzime precum crimele din 23 mai din Isla Vista, în California.

Amabila doamnă de la telefon mi-a mai spus că ideea prezenței mele la respectivul loc de muncă ar putea crea o atmosferă de hărțuire sexuală pentru unii dintre angajați mai ales dacă aș continua să pun fotografii indecente pe blog. În consecință, și pentru a elimina orice dubiu cu privire la pericolul angajării mele, biroul de resurse umane de acolo hotărâseră să mă elimine din grupul de candidați. M-am simțit recunoscător pentru faptul că „mesagerul” și-a făcut cel puțin timp să îmi explice de ce încetasem să fiu un bun candidat pentru slujba respectivă și să îmi ofere o scurtă privire înăuntrul unei lumi pe care nu mi-o puteam nici măcar imagina. La rându-mi, i-am acceptat sfatul și am înlocuit poza buclucașă cu una în care una dintre gardienele din muzeu acoperă aproape în întregime trupul artistei. Doamna de la resurse umane mi-a scris din nou ca să îmi spună că ea tot mai poate să vadă câte ceva din zona genitală, chiar și-așa ascunsă cum era ea, în spatele gardienei. Mi-am înghițit încă o dată principiile și am înlocuit și acea poză cu o vedere generică a galeriilor Muzeului D’Orsay, care ilustrează și acum articolul de pe blogul meu.

Dincolo de absurditatea situației și de mâhnirea și umilința provocate de acuzația indirectă că preferințele mele ideologice le provoacă disconfort unora dintre semenii mei în ciuda celor mai bune intenții, incidentul a transformat în nedorită realitate foarte delicata problemă a conceptului legal de „hărțuire sexuală” și legătura lui cu cenzura în lumea artelor. Din punctul meu de vedere, arta nu poate ofensa în maniera descrisă de doamna de la resurse umane, dar odată ce pășești în afara propriei tale paradigme de înțelegere a lumii, trebuie să recunoști că reprezentarea trupurilor nude în sculptura greacă și romană antică a fost anatemizată de bigotismul creștin încă de la începuturile dominației lui europene, în secolul al 4-lea. Atât papi, cât și preoți și enoriași pioși și-au făcut o datorie de onoare din acoperirea cu frunze de smochin sau din schimonosirea cu dalta a părților trupești ofensatoare, eliminând astfel tentația și gândurile necurate și asigurându-și astfel, cel puțin așa cred ei, mântuirea eternă.

Când vine vorba de lucrări artistice expuse în instituții publice din Statele Unite, o căutare rapidă pe internet dezvăluie o situație mult mai tulburătoare decât ți-ai putea imagina. Picturi reprezentând nuduri cad victimă tot timpul unor funcționari și administratori zeloși care nu au niciun fel de toleranță pentru imaginea trupului uman. Precedentele legale create, precum înlăturarea prin hotărâre judecătorească în 1996 a nudului „Gwen” de Maxine Henderson din clădirea primăriei orașului Murfreesboro din Tennessee sub acuzația de hărțuire sexuală, au devenit argumentele forte la umbra cărora acești pudibonzi își ascund propriile complexe. Organizația nonprofit Thomas Jefferson Center for the Protection of Free Expression a adunat o întreagă colecție, un muzeu virtual, al acestor lucrări de artă care au fost date în judecată pentru că unul sau altul dintre cei care s-au întâmplat să le vadă s-au simțit ofensați de mesajul lor.

În studiul său din 2003, The Politics of Lust (Prometheus Books), autorul și sexologul John Ince relevează faptul că nudurile artistice expuse la locul de muncă sunt percepute acum în mod curent drept „hărțuire sexuală”. De la frunzele de smochin și prostituție și până la negarea directă a sexualității umane, Ince se apleacă asupra unei game de proceduri legale pe care le numește erotofobie. Printre numeroasele cazuri citate în volumul său, Ince amintește și de incidentul de la primăria din Murfreesboro și citează justificarea avocatului pentru înlăturarea lui „Gwen”: „Mă simt mult mai bine luând partea statuturilor privitoare la hărțuirea sexuală prevăzute de Articolul VII din Legea Drepturilor Civile din 1964 decât cea a Primului Amendament (care prevede libertatea la libera expresie, nn). În fond, nu am permite expunerea unui asemenea desen sau pictură într-o stație de pompieri. În ceea ce mă privește, o femeie goală e-o femeie goală”. (Ince, p. 63).

Întrebarea este, ca în atât de multe alte situații în societatea americană, cum de s-a ajuns atât de departe. De la sentința Curții Federale de District din Jacksonville, Florida, din 1991, în care i s-a dat câștig de cauză reclamantei Lois Robinson împotriva angajatorului Jacksonville Shipyards, Inc și unde genul de imagini—fotografii pornografice extrase din calendare publicate ca material publicitar de companii producătoare de scule și unelte—precum și faptul că erau afișate pe peste tot în birourile companiei creau într-adevăr o atmosferă de lucru ostilă pentru personalul feminin, până la eliminarea lui „Gwen” și la propria-mi experiență în care am fost privat de un posibil loc de muncă pentru că m-am alăturat protestului anti-misoginism al lui Deborah de Robertis, pare să fie un drum lung și întortocheat. Deși, până la urmă, nu toate extremismele pornesc de la intenții bune?