Literatura diaristică şi corespondenţa sunt puntea care uneşte vocaţiile de prozator şi de dramaturg ale lui Bulgakov. Fără calvarul montării şi respingerii pieselor sale, fără aceasta tortură a speranţelor înşelate la care este expus Bulgakov în deceniile puterii sovietice, ar fi dificil de imaginat explozia de patetism a scrisorilor sale. Bulgakov este marcat de această condiţie de marginalitate care îl împinge să formuleze o artă poetică în dezacord cu vulgata partinică. Într un comentariu dedicat corespondenţei bulgakoviene, Ion Vartic avea dreptate să remarce rolul central pe care îl deţine o foarte scurtă misivă trimisă de viitorul scriitor din Moscova lui 1917- alături de revelaţia vărsării de sânge şi a brutalităţii care se întinde ca o pecingine, se află mărturisirea naturii sale funciare de “ inadaptat “ şi dafazat. Prea târziu pentru ca viaţa sa să fie una cu adevărat împlinită, pare să înteţeleagă, profetic, Bulgakov, chiar înainte ca vârtejul stalinist să îl înghită. Artistic şi existenţial, Bulgakov este afin tiparului de “ duşman al poporului” pe care statul muncuitorilor şi ţăranilor este chemat să îl combată.
Cu acea superbie disperată a creatorului care se vede ucis în viaţă fiind, în epistola adresată guvernului URSS Bulgakov va admite incompatibilitatea dintre strcutura sa şi ordinea comunistă. Exilul pe care îl solicită, ca pe o formă ultimă de salvare, nu este decât o ipostază a casei liniştite pe care Woland o oferă Maestrului. Ceea ce va urma, adică strania conversaţie de la distanţă dintre artist şi Stalin, nu este decât consecinţa acestei speranţe care se inveşte, în contra oricărei evidenţe. Bulgakov este plasat de Stalin într –o bolgie aparte a lumii sovietice. El nu va fi nici exilat, nici executat, ci -şi va contempla propria moarte, consumată, zi după zi, prin acumularea de interdicţii oficiale. Exilul intern pe care îl ilustrează Bulgakov este similar şederii fără termen în celula condamnaţilor la moarte.
“ Scriitor mistic”, îndrăgostit de intelectualitatea rusă şi infricoşat de fantasmele răului care bântuie psihismul popular, Bulgakov – dramaturgul este o prezenţă inconfortabilă şi excentrică în deceniul şi jumătate de după 1925. “ Zilele Turbinilor “ sunt mai mult decât o topire teatrală a “ Gărzii Albe”. Agonia vechii lumi este tema în jurul căreia Bulgakov ca reveni, obsesiv. Alexei Turbin, cel în care intră şi fiinţa ficţională a lui Nai -Turs, este silueta pe care Bulgakov o asociază cu acest crepuscul al Rusiei din care vine el însuşi. Echilibrul dramatic şi poematic al “ Turbinilor” anunţă capacitatea lui Bulgakov de a fi un experimentator temerar, care forţează graniţele discursului cehovian, apropiindu-se de simbolism şi de încifrarea himerică. Şi dacă “ Zilele turbinilor “ sunt emblema sub care se va situa destinul său de scriitor sovietic, “ Fuga “, obiect al atenţiei cenzurii, este cutia de rezonanţă în care se pot recupera vocile unei tradiţii literare ruse. Imaginea prăbuşirii lipsite de glorie a armatelor albe, laitmotivul fugii ca formă de salvare ce ucide şi corupe sunt decorul în care Bulgakov aşează figurile contrastante ale lui Hludov şi Cearnota. Pe de o parte, cum s-a notat de către critică, un nebun abisal, ce conversează cu morţii care îl înconjoară, căutând, dostoievskian, o mântuire prin moarte. Pe de altă parte, un ahasverus grotesc, artizan al coborârii sale în adâncul propriei degradări,un aliaj gogolian şi dostoievkian de murdărie şi înălţare poetică, un rest ciudat al unui univers ce navighează în derivă pe oceanul exilului.
Ambiguă şi insurgentă, dranaturgia lui Bulgakov recurge la tactica travestirii spre a depune mărturie despre contemporanii săi. Aparent inocenta “ insulă purpurie”, întemeiată pe o prelucrare “ progresistă “ a textelor lui Verne de către un autor sovietic cu pseudonimul Jules Verne, are în centrul ei prezenţa acelui ochi fără de care arta sovietică nu poate fi concepută- cenzura locuieşte acest teatru în teatru imaginat de Bulgakov şi este cea care intervine, pe jumătate brutal, pe jumătate imbecil, spre a rescrie finalul de piesă spre a fi în acord cu visul comunist. Aici, ca şi în alte ocazii, Bulgakov se zideşte în corpul textelor sale teatrale, dialogând cu un timp ce răpeşte libertatea de creaţie invocând himera sângeroasă a revoluţiei.
“ Cabala bigoţilor “ şi ”Ultimele zile ale lui puşkin” duc până la capăt exerciţiul de autoportret bulgakovian. Dincolo de epiderma reconstitirii minuţioase, o lectură insurgentă poate întrevedea memorabila conversaţie dintre scriitor şi puterea absurdă şi autocrată. Prăbuşirea lui Moliere grăbeşte revelaţia imposibilităţii domesticirii Tiraniei. Ludovic nu este şi nu poate fi un protector al artistului, de vreme ce puterea tinde, inevitabil , să emasculeze şi să controleze. Tragedia lui Puşkin, ( cel a cărui siluetă este evocată de personaje, ca un spectru ce bântuie Rusia şi textul însuşi ) este aceea de a fi , permanent, sub ochiul unei autorităţi ce recurge la delaţiune, în variatele ei deghizări. Nicolae I este un tiran minuţios, iar sagacitatea cu care urmăreşte, de la distanţă, pe Puşkin evocă , ca printr-un joc de oglinzi, pasiunea birocratică pentru organizarea terorii întruchipată de Stalin. Istoria este, pentru Bulgakov, decorul ce , o dată înlăturat, expune silueta celui ce scrie şi visează , cu tenacitatea unui scriitor mistic.
