„Sunt ca o odaie cu nenumărate oglinzi fantastice care strâmbă în reflexii false unica realitate centrală care nu există în nici una și există în toate”.
De curând, la Editura Humanitas Fiction, a apărut a patra carte din seria de autor coordonată de Dinu Flămând, oferind noi căi de acces în complexa lume a lui Fernando Pessoa. Cronica vieții care trece este titlul acestui volum, textele fiind traduse de Dinu Flămând și Micaela Ghițescu, doi dintre cei mai buni cunoscători ai acestui univers livresc în care stă ascuns un proiect existențial inconfundabil, cât se poate de coerent, în ciuda aparenței de discontinuitate. Din acel cufăr cu 30 000 de pagini rămase după moartea scriitorului portughez, sunt publicate aici pagini de jurnal și scrisori de dragoste schimbate cu Ophélia Queiroz dar și articole publicate antum (manifeste, eseuri, pamflete, cronici) pe teme dintre cele mai diverse, reprezentând, în ansamblul lor, o concretizare a ideii că: „Arta mea e să fiu eu. Eu sunt mulți. Dar, fiind mulți, sunt mulți și în fluiditate, și în imprecizie”.
no images were found
Paginile de jurnal sunt precedate de un scurt text intitulat „Scrieri autobiografice” în care plecând de la o definiție a omului („Dar ce altceva este omul însuși decât o insectă oarbă și fără noimă bâzâind pe o fereastră închisă?”), Pessoa aduce în prim plan, ca și în alte scrieri ale sale („Eu fac peisaje din ceea ce simt. Fac spectacole de senzaţii” – scria în Cartea neliniștirii), importanța acordată senzorialului, realității simțurilor: „există pentru mine un înțeles mai profund decât temerile omenești în mirosul unui lemn de santal, în vechile cutii de conserve dintr-o groapă de gunoi, într-o cutie de chibrituri căzută în rigolă, în două hârtii murdare care, într-o zi cu vânt, se rostogolesc și se urmăresc pe stradă în jos. Fiindcă poezia este uimire, admirație, ca a unei ființe căzute din cer ce devine total conștientă de cădere, uimită de ceea ce vede”. Refugiul în realitatea generată de abisul propriilor senzații este o idee-atitudine ce apare constant în scrierile portughezului, susținând acea filosofie a devenirii ca foame de a simți, ca suprapunere a realului cu posibilul și cu ficțiunea, ca transformare continuă a omului ce, grație simțurilor și imaginației, se poate multiplica și poate deveni infinit ca universul. O devenire măsurabilă doar cu revărsarea infinitului lăuntric, așa cum și-a dorit Pessoa să se întâmple prin heteronimii săi, care, după ultimele cercetări, se pare că depășesc cifra de 200.
Jurnalul acoperă anii 1906 – 1930, în primele pagini Pessoa limitându-se la notații seci, laconice, care surprind schematismul, sicriul convenționalului din lumea exterioară și totodată insurgența deseori agresivă a scriitorului față de superficialitate și banal. „Zi plicticoasă și stupidă”, „nu am făcut absolut nimic”, „nimic ieșit din comun”, „povara lucrului impus”, „vagabondaj prin obsesie”, „greața de a trăi” – sunt sintagme ce configurează o stare de spirit și o atitudine ce vor căpăta substanță și expresivitate, odată cu trecerea fiecărui an. Pagină cu pagină, în însemnările diaristice se strecoară și renumitele sale paradoxuri, contradicțiile sale provocatoare, odată cu resimțirea dramei provocate de propria multiplicitate, de dualitatea ce animă labirintul cotit al sinelui, imposibil de explorat definitiv de cel care se consideră „un nomad al conștiinței de sine”: „De ce sunt atât de nefericit? Pentru că sunt ceea ce nu trebuie să fiu. Pentru că jumătate din mine nu este îngemănată cu cealaltă jumătate, victoria uneia este înfrângerea celeilalte”. Pessoa își considera contradicțiile o terapeutică a libertății, notând în 1914: „Am considerat întotdeauna că o contradicție e frumoasă, așa cum a fi creator de ierarhii mi s-a părut întotdeauna rolul demn pentru un intelectual, dat fiind că inteligența dezintegrează și analiza ofilește”. De aceea: „Totul pentru mine este incoerență și schimbare. Totul este mister și totuși semnificație”; „Poză pentru poză, poza de a fi tocmai ceea ce sunt”; „Când vorbesc cu sinceritate, nu știu cu ce sinceritate vorbesc. Sunt variabil altul decât un eu despre care nu știu că există”; „Dar nimic nu este lucru pentru mine, în afară de ficțiunile din visurile mele, iar acestea sunt nimicuri de drept. Chiar când am plăcerea de a le visa, am amărăciunea de a ști că le visez”. Conștiința devenirii, a construirii sinelui prin ficționalizare, prin extensia imaginară ce își creează propria realitate este o constantă a paradoxurilor.
În partea a doua a volumului, cititorul poate explora un alt colțișor din universului pessoan. Este vorba de câteva zeci de scrisori de dragoste schimbate între Pessoa și Ophélia Queiroz, singura sa iubită. Înainte de a muri, Pessoa afirma că orice scrisoare de dragoste este ridicolă. Altfel n-ar mai fi scrisoare de dragoste. De bună seamă, se gândea și la cele aproximativ 350 de scrisori, bilete sau telegrame care, în perioada 1919-1935 (cu o pauză de 10 ani), au circulat între el și Ophélia și care au fost publicate după moartea sa. Cei doi s-au cunoscut la biroul unde lucrau, ea ca dactilografă, el ca traducător din franceză și engleză. Aceste scrisori dezvăluie un omenesc viu, rareori întrevăzut în celelalte scrieri ale lui Pessoa. Cititorul are surpriza de a întâlni un Pessoa ce recurge la apelative și la un ton ce stau sub semnul copilărescului, scrisorile începând cu formule ce ne amintesc de Eminescu: „Iubițica mea, Bebelușul meu scump”, „Bebelușul meu mititel”, „Bebelușule-îngeraș”, „Scumpa mea iubițică”, sau, spre final, „Viespe”. Le încheie în aceeași notă: „Cu bine, iubito, Sărutări, mici sărutări, mari sărutări, pupici, pupături și sărutări de la al tău, mereu și foarte al tău – Fernando”.
În scrisori sunt adunate entuziasme, reproșuri, dorințe, planuri, gelozii, precum și ceea ce ne așteptam să găsim în jurnal – notația deseori minuțioasă a celor făcute peste zi, a depresiilor, a bolilor, a clipelor de dragoste furate în timpul călătoriilor cu tramvaiul sau a trecerilor la ore fixe pe sub geamul iubitei pentru ca cei doi să se poată zări câteva clipe. Tot aici își face loc și unul dintre heteronimii lui Pessoa – inginerul naval Álvaro de Campos, vocea rațională prin care Pessoa își sabotează singur iubirea. În acest joc al identităților multiple va intra și Ophélia care se va adresa în scrisorile ei când „micuțului” Fernando, când neînduplecatului Álvaro. În scrisoarea prin care Pessoa ia hotărârea despărțirii din prima fază a iubirii lor, găsim un amestec de Fernando și de Álvaro: „Timpul, care îmbătrânește fața și părul, îmbătrânește încă și mai repede afecțiunile violente. Majoritatea oamenilor, fiindcă sunt stupizi, reușesc să nu observe asta, și cred că încă mai iubesc pentru că și-au creat deprinderea de a se simți iubind. Dacă nu s-ar întâmpla asta n-ar exista oameni fericiți pe lume. Ființele superioare sunt lipsite însă de posibilitatea acestei iluzii, fiindcă nici nu pot să creadă că iubirea durează, nici, când o simt sfârșită, nu se amăgesc luând drept iubire stima sau gratitudinea pe care le-a lăsat în urma ei”. Paradoxal, peste zece ani va constata că iluzia nu i se sfârșise și reia șirul scrisorilor, al întâlnirilor, ba chiar face planuri de căsătorie. Altă iluzie.
În partea a treia, unde sunt reunite diverse articole, prefețe, cronici, dăm de acea ipostază publică a unui Pessoa revoltat, gata să sfideze toate convențiile, dezvoltând teorii și expunând argumente care, dacă nu șochează, cel puțin surprind. Ca și în paginile de jurnal, conformismul și locurile comune îi stau în cale. Plecând de la realitatea politică a zilelor sale, le ia partea politicienilor care migrează de la un partid la altul, cazul particular transformându-se iute într-o teorie generală ce se găsește exprimată sub diferite forme în multe dintre scrierile sale: „Coerența, convingerea, certitudinea sunt, în plus, niște dovezi evidente – dar de câte ori inutile – ale lipsei de educație. Este o lipsă de educație față de ceilalți să fim mereu aceiași în ochii lor; înseamnă să-i plictisim, să-i enervăm cu lipsa noastră de varietate”. Consideră inteligența și sensibilitatea incompatibile cu coerența, convingerile profunde nepotrivite unui spirit profund. Se declară împotriva excesului de disciplină, își dorește o societate în care să mustească revolta și agitația, iar tinerii să acționeze pentru perturbarea sufletelor, pentru dezorientarea spiritelor și pentru dezintegrare interioară, vede în trădare o opinie politică, ba chiar filosofică, celebritatea e tratată drept plebeianism… Dacă cititorul zâmbește neîncrezător, măcar din când în când, bine face, căci ceea ce contează aici mai mult decât substanța este jocul coerent al ideilor, capacitatea lui Pessoa de a afirma tocmai prin negație, de a construi la tot pasul paradoxuri, logica de suprafață conținându-și propria contradicție, așa cum ființa își conține propriile incompatibilități.
Pessoa vitalizează tot ceea ce scrie, punând sub semnul întrebării atât prezența cât și absența, atât realitatea exterioară, cât și consistența eului, toate prinse în realitatea de netăgăduit a necontenitei transformări.
Fernando Pessoa, Cronica vieții care trece, Traducere și note de Dinu Flâmând și Micaela Ghițescu, Ediție îngrijită, antologie și prefață de Dinu Flâmând, Editura Humanitas Fiction, 2014
