Zelda Fitzgerald- acuitatea unei priviri

Zelda Fitzgerald a scris romanul Acordă-mi acest vals, în mai puțin de două luni, în timp ce soțul său celebru scria Blândețea nopții. Era internată, anii răvășitori ai vieții trăite cu Scott Fitzgerald lăsând deja urme în ființa sa. Scrierea acestui roman cu puternic substrat autobiografic (manuscrisul inițial a fost modificat la insistențele iritate ale soțului) a funcționat pentru Zelda ca terapie, una însă cu efecte pe termen scurt, cu atât mai mult cu cât receptarea critică a vremii nu i-a fost una favorabilă. Deseori, în timp, s-a vorbit despre subevaluarea acestei cărți. Pe drept cuvânt, căci încă de la prima pagină, cartea surprinde. Pe de o parte, prin viziunea deloc comună asupra naturii umane, iar pe de altă parte, prin simțul cuvântului care scapără și prin asociațiile generatoare de sens: ,,Cei mai mulți oameni își cioplesc meterezele vieții din compromisuri, își înalță donjoanele inexpugnabile din cedări bine gândite, își construiesc poduri mobile filosofice din dezavuări afective și toarnă peste asediatori uleiul încins al strugurilor acri”. Acuitatea privirii, sceptice în general, rămâne constantă pe tot parcursul carţii, în special când vorbim de percepția relației dintre oameni:,,Să cauți iubirea este ca şi cum ai cere un nou punct de plecare, își spuse ea, o nouă șansă în viață. Pentru că era precoce pentru vârsta ei, Alabama făcu o adăugire: dar o persoană nu caută să împartă viitorul cu o alta, atât de nesățioase sunt asteptarile secrete ale oamenilor”; ,,Oamenii nu învață nimic din relațiile lor! De îndată ce sunt deslușite, s-au şi terminat. <>, murmură Alabama pentru sine, <>”. Sau: ,,iubirea poate să își urmeze calea folosindu-se de cadavrele celor răpuși de ea pentru a astupa gropile ivite în drumu-i”.


Conjucturile biografice pot fi lesne trecute cu vederea, căci frumusețea scriturii te transpune în lumea poveștii, cu atât mai mult cu cât nu se poate vorbi despre senzaționalism melodramatic, de o retorică a disculpării, de lamentații ori de aruncarea unor acuze ieftine. Paginile oferă crâmpeie ale unei afectivități problematice, dar un simț al demnității stă mereu parcă de pază. Destinul Alabamei este urmărit din copilărie până la jumătatea vieții, autoarea având măiestria de a modifica tonul şi stilul în funcție de ritmul vieții trăite: curgerea încetinită a copilăriei cu toate visurile și așteptările revoltatei copile din melancolicul sud, clocotul primilor ani solari de căsătorie, petrecuți amețitor în New York ori Paris, când banii și petrecerile sunt singurul motiv al zilei de mâine, o concentrare a căutării de sine dincolo de familie, în pasiunea mutilantă pentru dans și o revenire la ritmurile așezate ale existenței, odată cu moartea tatălui, reper din umbră al existenței femeii. Compromisurile şi complicitățile cotidiene sunt sugerate cu finețe, romanul fiind un puzzle de scene decupate inteligent, descrise sezorial și dublate de reflecții percutante, provocatoare, aluzive: ,,În amurgul sentimental veneau să se sinucidă frânturi de filosofie, rămășițe de fler, zdrențe de imaginație”.

traducere de Rodica Stefan
editura Humanitas, Bucuresti, 2014

Zelda Fitzgerald este şi o talentată creatoare de atmosferă şi de portrete cu densitate psihologică lipsită de ostentație, având uneori la bază un umor ușor întunecat, dezinhibat, cu subtilități generoase. Atmosfera sudului este cel mai bine redată, cu mirosurile ei de caprifoi şi de iasomie, trandafiri japonezi, nalbe, valeriană roșie, violete albe, câmpuri prăfuite, porturi în amurg, baluri, ofițeri şi fete îndrăgostite. Efectele estetizante, poetice sunt însă de cele mai multe ori anulate de realismul cu accente cinice al unor remarci, cum este și aceasta referitoare la natura artistului: ,,Nu există, în realitate, o ființă mai materialistă decât artistul care cere înapoi de la viață de două ori mai mult, plus risipa şi costurile în materie de emoții”. Redarea atmosferei din școlile de balet pariziene cu amestecul lor de contraste constituie o altă reușită a romanului, descrierea fiind superioară celei din Dansatoarea lui Degas, romanul lui Kathryn Wagner.

Spiritul de observație al Zeldei Fitzgerald lovește la fix, dublat fiind de o sensibilitate nesupusă exceselor feministe, dar care se manifestă atât la nivel de miniatură a vizibilului exterior, cât şi la nivelul instantaneelor de viață invizibilă în esența ei.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *