Gânduri despre educaţie

Aujourd’hui, l’école est morte. (…) Mais le constat de cette mort programmée, annoncée, constat partagé par tous, parents, élèves et enseignants, ne suffit plus. Encore faut-il comprendre pourquoi on détruit sciemment l’école. Ce qui est échec aux yeux de l’opinion correspond à un projet – et cet échec s’avère, pour certains, un succès. La nostalgie, que ne manqueront pas de nous reprocher les tenants de la „modernité”, est la seule voie sérieuse pour préparer le futur sans renoncer massivement à la culture.

Sunt câteva fraze din prologul cărţii lui Jean-Paul Brighelli. La fabrique du crétin. La mort programmée de l’école. (Paris: Jean-Claude Gawsewitch, 2005). Este o analiză lucidă, totodată dură a degradării şcolii franceze în ultimele decenii, scrisă de un om din interiorul sistemului. Cartea a avut un ecou puternic în Franţa. Cuvântul crétin din titlu nu se referă la rezultatele şcolarizării ci îi denumeşte pe cei care administrează sistemul. Nu am să intru în detalii… Este o lectură fascinantă şi utilă în contextul în care problema educaţiei este luată tot mai în serios la nivel european. Dar în România, chiar dacă suntem în apropierea alegerilor europarlamentare (printre altele Parlamentul European are o Comisie pentru Cultură şi Educaţie unde am avut patru europarlamentari), educaţia nu pare să reprezinte o temă… nici măcar electorală.

Nu mă alătur celor care deplâng faptul că şcoala românească nu mai este ce a fost! Nu am absolut nicio nostalgie. Nu ştiu dacă a fost altceva vreodată: compunerile făcute cu caietul de „expresii frumoase” pe genunchi au fost înlocuite astăzi – din ciclul primar până la universitate – de compuneri, referate, licenţe&doctorate croite cu copy-paste şi cu Google în faţă. Esenţa este aceeaşi. Nu trebuie să gândeşti, dacă o poate face altcineva pentru tine.

Este adevărat că s-au schimbat multe… Dar din ’89 până astăzi, multiplele încercări de transformare şi reformă din învăţământ au fost numai piese defecte care nu s-au potrivit deloc societăţii şi, mai ales, nevoilor ei. Şcoala românească continuă să fie o instituţie tot mai şchioapătă, un labirint în care te poţi împotmoli iremediabil sau unul din care se mai găsesc cu greu ieşiri. Speranţa este mai ales timpul pe care unii aleg să îl consume cu folos.

Pentru că anii din şcoală sunt în primul rând un răgaz să cauţi şi să afli. Poţi avea şansa întâlnirii unor cărţi şi oameni care să îţi schimbe lumea. Sunt întâlnirile fericite ale fiecăruia. Dar astea nu pot fi socotite variabile ale sistemului. Sunt mai degrabă hazard, şansă sau noroc!