Fotografia nu este o reproducere plată a realităţii, ci un efort de a o regândi şi reformula. Tunelul fotografic este calea de acces către această lume care se naşte, odată cu întâlnirea dintre ochi şi spaţiul pe care îl explorează.
(în_temniţa_ta III)
-
A plecat de acasă pentru că apăruse o urgenţă la el la serviciu. Eram pentru a doua oară la el, totul era nou pentru mine. Nu avea altă cheie aşa că m-a închis în casă. Nici eu nu voiam să plec, îmi părea că e ca şi cum am fi împreună. Apartamentul mare, care fusese locuit de trei generaţii ale familiei lui, era o peşteră a comorilor. Îl întrebasem dacă are încredere în mine, dacă nu se va supăra că o să pot să-i cotrobăi prin lucruri. Că o să pot să-i aflu cele mai ascunse secrete. Singură în casă câteva ore va fi de-ajuns să stiu totul despre el, despre trecutul lui, despre dorinţele lui. A râs încrezător şi sigur pe el: „singura uşa pe care nu ar fi bine s-o deschizi e aia de Barbă Albastră, în spatele căreia sunt femei cu capul tăiat. Şi dacă o deschizi îţi vei pierde şi tu capul.”
M-am plimbat prin toate camerele, am cercetat cu atenţie cămara plină de conserve, sticle de vin şi borcane cu murături. Am citit, tolănindu-mă prin toate paturile din casă. Am privit pe fereastră. Am făcut baie. Îmi plăcea să stau singură acolo. Îmi dădea un sentiment domol de bucurie gândul că stau ca o prinţesă închisă, ca o prizonieră, ca femeie cuminte şi răbdătoare.
Până a venit un SMS. De la celălalt. Era acel SMS pe care-l aşteptam de câteva luni. Nu m-am putut stăpâni. Am deschis uşa interzisă, i-am răspuns celuilalt. Am ştiut, în clipa în care i-am trimis răspunsul, că voi fi decapitată. Când el se va întoarce doar trupul meu va mai fi aici, în casa asta mare, locuită neîntrerupt de trei generaţii ale familiei lui.