Thomas Mann – o poveste aleasă

Aparent departe de orice realism, în ultima parte a vieții, în timp ce scria romanul Doctor Faustus, în perioada „suferinței germane” (când scriitorul era foarte afectat de nazism și de distrugerea culturală a Germaniei), Thomas Mann se scufundă în imaginarul medieval, valorificând o legendă gotică despre papa Gregoire, pe care, grație umorului și ironiei puse pe seama unui fascinant spirit al povestirii întruchipat de călugărul Clement, o transformă într-o poveste înfricoșătoare și încântătoare, „groaznică și înălțătoare” în egală măsură. Alesul este un roman surprinzător pentru cititorii obișnuiți cu gravitatea scrierilor lui Thomas Mann, căci este o poveste posnașă, scrisă tocmai în ultima parte a vieții, Mann inspirându-se dintr-o poveste medievală ce are în centru aventurile lumești (nelegiuiri, destrăbălări, plăceri ticăloase) ale unui sfânt păcătos. Numai că o poveste ce stă mai ales sub semnul senzaționalului ușor moralizator, se transformă, grație ironiei, umorului (care are puterea de a relativiza, de a introduce distanță) și artei de a povesti a marelui scriitor, într-o încântătoare aventură a ființelor pe care le încredințează unui narator cuceritor – om sfânt și el, ce nu cunoaște dedesubturile trăite ale vieții, dar e neîntrecut în a le construi oamenilor niște case de cuvinte.


Întâmplarea a făcut să citesc romanul „Alesul” imediat după relectura romanului „Despre eroi și morminte” al lui Sábato. Total diferite ca registru narativ și atmosferă, cele două au în comun preocuparea autorilor pentru dualitatea ființelor omenești, pentru realitățile obscure, tenebroase, opace, la care acestea sunt supuse prin forța subconștientului, ori a trupului: „trupul […] oriunde şi oricând rămâne un domeniu al Satanei, capabil şi dispus, din această pricină, la grozăvii, faţă de care este de neînţeles cum de nu se împotriveşte. Pe de altă parte, el este purtătorul sufletului şi al raţiunii divine, fără de care acestea ar fi lipsite de temei, astfel încât trupul trebuie numit un rău necesar. Aceasta este aprecierea ce i se cuvine, alta mai acătării nu merită, pentru cât este de nevoiaş şi de necuviincios”. El însuși un om care s-a luptat cu pasiuni ascunse, care a trăit conflictul dintre diversele sale afinități, identități, apartenențe, Thomas Mann, ca și în alte romane ale sale, suprapune și aici figura exclusului, a marginalului păcătos peste cea a alesului strălucit, asumarea izolării fiind singura posibilitate pentru reinventarea de sine, pentru creație, pentru mântuire. Granița care desparte umanul de pierderea umanității, lumina de întuneric, este una dacă nu iluzorie, cel puțin reversibilă.

Doar că de data aceasta, la Thomas Mann este vorba de mai mult, realitatea istorică a zilelor sale fiind mult mai prezentă aici decât s-ar putea crede la o lectură de suprafață a romanului. Riscând un rezumat didactic, de dragul lengendei, să vedem totuși cum miticul, biblicul, cavalerescul și fantasticul se întrepătrund în mod spectacular în numele ororii și al înălțării și îl fac pe cititor să cadă pe gânduri ce acoperă iubirea, păcatul, liberul albitru, destinul etc. Gregorius este fiul unor gemeni nobili, incestuoși, care îl lasă în grija lui Dumnezeu, dându-i drumul pe mare, deloc cu inimă ușoară, închis într-un butoi, însoțit de o tăbliță pe care îi stă scrisă povestea tarată a nașterii, fără a se dezvălui amănunte legate de identitea sa. Salvat de pescari, copilul crește în familia unuia dintre ei, însă de grija devenirii sale spirituale se ocupă abatele care îi dă și numele său. După 17 ani în care simțise că nu aparține acelui loc, copilul își află întâmplător povestea originii și pleacă în lume cu gândul de a-și găsi părinții. Prin fapte cavalerești își propune să le anuleze păcatul. Ajunge chiar în ținutul în care mama sa purta de 5 ani „războiul din dragoste” cu un pretendent pe care îl respinsese ani la rând, pe el și pe toți ceilalți care râvniseră la mâna ei, dorind ca fratele să rămână singurul bărbat din viața sa. Salvând ținutul și onoarea frumoasei femei despre care nu știa că îi este mamă, Gregoire este ales ca soț de aceasta, fiul luând loc fratelui. Va avea două fetițe cu propria mamă, dar vor afla păcatul comis, ce îl depășește pe cel al nașterii sale, și, cu conștiința încărcată, se va izola, va alege penitența în singurătate. Aici, Mann introduce multe elemente ce țin de fantastic (prins într-o cătușă pe o stâncă, trăiește alți 17 ani, hrănindu-se cu laptele pământului, schimbându-și dimensiunile până la ale unui mic animal, unul care vorbește însă și are lacrimi care îi conving pe cei doi trimiși că arătarea ciudată nu este în afara umanității), până când alte fețe bisericești au o viziune și îl aleg drept papă, unul generos, înțelegător, fără prejudecăți, aducător de pace și armonie, calitate care îi permite o altă întânire cu propria mamă-soție. Despre divertismentul oferit lui Dumnezeu în scena finală nu mai povestesc eu aici.

Dincolo de această poveste, tema „alesului” are o legătură directă cu povestea lui Hitler însuși. Inițial, potrivit jurnalelor lui Mann, figura repudiatului (paria) a fost întruchipată de Hitler și a sa magie neagră care a creat iluzia ipostazei de „ales”, un invers desfigurat al geniului. Personajele lui Thomas Mann, Joseph și Gregorius, sunt o imagine creată prin contrast, aleși ce pot să depășească abominabilul. Magiei distructive, Mann îi opune o altă magie, miturilor care aduc moartea, Mann ale opune mituri luminoase. Thomas Mann propune noblețea spiritului, un ideal uitat. Astfel, inițial un marginal, purtător al unei dezordini care îl marginalizează, Gregorius se transformă, ca și un alt personaj simbolic – Moise (ambii proveniți din nașteri ce stau sub semnul păcatului, al iubirilor nepermise), într-un luminat ce își asumă grija celorlalți.

Dar, dincolo de toate aceste chei de lectură, legenda valorificată de Thomas Mann ludic, cu multă subtilitate și eleganță, este și un pretext pentru ca autorul să aducă în prim plan puterea magică a artei care are capacitatea de a celebra, atemporal, viața și spiritul, „întru desfătare și neasemuită întărire sufletească”. Personajul principal al romanului Alesul nu este, așa cum s-ar crede, Gregorius, ci naratorul Clement, spiritul poveștii, priceput în tot ce spune, fără să fi trăit vreodată întâmplările din spatele cuvintelor, dar plin de înțelegere, dincolo de timp și spațiu: „Cine trage clopotele? Clopotarii nu! Au dat şi ei năvală în stradă, ca toată lumea, din moment ce clopotele bat aşa înspăimântator de mult. […] Cine trage aşadar clopotele Romei? Spiritul povestirii. E străveziu, lipsit de trup, omniprezent şi nu e obligat să se supună deosebirii dintre aici şi acolo”. E hâtru și isteț, potolind o curiozitate și trezind în schimb mai multe. Și dacă n-ar fi, nu ne-am povesti…

THOMAS MANN, Alesul, Traducere din germană de Corneliu Papadopol, Îngrijire de ediție, traducere revăzută și prefață de Ioana Pârvulescu, Humanitas Fiction 2014

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *