„când dansezi nu poți muri”
Doar 80 de pagini. Greu de etichetat. Roman (subintitulat un monolog), poveste de citit cu voce tare -, poem în proză, basm pentru adulți, piesă de teatru scrisă pentru un singur actor sau pur și simplu „altceva”, binecunoscutul Novecento al lui Alessandro Baricco este una dintre acele cărți surprinzătoare, frumoase de-a dreptul, care își eliberează din ritmuri și înțelesuri mult timp după ce a fost închisă.
Cartea fascinează, pe de o parte prin simplitatea scriiturii (oralitatea intensificând empatia) și prin construcția muzicală (inclusiv grafica) ce-i imprimă o armonie atașantă, învăluitoare, stenică. Pe de altă parte, așa-zisul roman și-a câștigat cititorii mai ales prin alegoria poveștii, în centrul căreia e de găsit efortul și înțelepciunea omului de a găsi rostul și coerența existenței, de a reuși să recunoască esențialul, limitele (dorințelor) și punctul dincolo de care nu se poate trece fără pierderea de sine și, odată cu aceasta, pierderea oricărei șanse la fericire. Novecento spune o poveste sensibilă despre înțelepciunea de a ști să te bucuri, de a ști să refuzi, să renunți, de a-ți asuma ceea ce simți că merită trăit, de a ști că fericirea ține în primul rând de întinderea și adâncimea apelor lăuntrice, că devine autentică doar pe spații restrânse, chiar dacă de neînțeles pentru toți ceilalți: „Gândește-te puțin: un pian. Clapele încep. Clapele sfârșesc. Știi că sunt 88, nimeni nu te poate păcăli. Nu sunt nesfârșite, ele. Tu ești nesfârșit, și înăuntrul clapelor alea, muzica pe care o poți face e nesfârșită. Ele sunt 88. Tu ești nesfârșit. Asta îmi place mie. Asta merită să fie trăit”.
Povestea de viață a pianistului Novecento este bizară, înțeleasă și dezvăluită de singurul prieten avut vreodată. Existența îi este greu de dovedit după măsura lumii comune: fără zi de naștere, fără patrie, fără familie, cu nume improvizat, dar sonor, neînscris nicăieri, fără nicio legătură cu uscatul… Un om inexistent, doar liber. Copil abandonat pe pianul de pe un transatlantic, găsit în primul an al unui „secol blestemat”, învață, nimeni nu știe cum, să cânte la pianul de pe vapor (împotriva regulamentului, de fapt tot ce reprezintă el este „în afară”). Vapor de pe care nu a coborât niciodată, în cei treizeci de ani. Lumea vaporului și muzica îi sunt suficiente, trăind intens tocmai prin propria poveste: „«Nu ești terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă și pe cineva căruia să i-o spui». El avea o … poveste interesantă. El era povestea sa interesantă”. El și muzica sa: „Cântam fiindcă Oceanul e mare, înfricoşător, cântam pentru ca oamenii să nu simtă cum trece timpul, şi să uite unde se aflau şi cine erau. Cântam pentru a-i face să danseze, fiindcă atunci când dansezi nu poţi muri, şi te simţi asemenea lui Dumnezeu”.
Deși locuitor de-o viață al unui vapor, cunoște și simte lumea mai bine decât cei din lume, căci Novecento știe să citească semnele pe care oamenii le poartă cu ei, știe că „în ochii oamenilor se vede ceea ce vor vedea, nu ceea ce au văzut” și are puterea de a-și stabili singur ritmurile și măsura fericirii: „Acum știu că în ziua aceea Novecento se hotărâse să se așeze în fața clapelor albe și negre ale vieții sale pentru a începe să cânte o muzică absurdă și genială, complicată, dar frumoasă, cea mai frumoasă dintre toate. Și că pe muzica aia îi vor dansa anii care îi mai rămâneau de trăit. Și că niciodată nu va mai fi nefericit”.
Pentru alții, vaporul trece drept o închisoare călătoare. Pentru Novecento însă, lumea în sine însemnă destrămare, un vapor prea mare ca să poți fi fericit. Chiar și porturile îl fac să se simtă inconfortabil, prizonier: „nu cânta niciodată în porturi, nu voia să cânte. Erau într-un fel pe pământ, porturile, și nu-i cădea bine. El cânta unde voia el. Și unde voia el era în largul mării, când pământul devine doar niște lumini îndepărtate, sau o amintire, sau speranță”. Este tentat la un moment dat să coboare pe uscat pentru a vedea oceanul și din partea cealaltă, pentru a-i auzi cântecul, însă după trei trepte renunță. Refuză, de fapt, punctul de neîntoarcere, punct care, odată trecut, ar echivala cu renunțarea la propriul sine, la propria poveste, la viață. Își apără povestea și șansa la fericire. Alege viața din propria-i viață. Alege propriu-i firesc. Refuză pământul pentru că nu-i vede capătul și crede că nu poți trăi ceva enorm care te poate face să te sfărâmi în mii de bucățele doar încercând să-l cuprinzi cu mintea. Pentru el, pământul e o călătorie prea lungă.
Nu poate coborî de pe vapor pentru a se salva, dar coboară din viață, soluția salvării fiind vrăjirea dorințelor: „Eu, care nu fusesem în stare să cobor de pe vaporul acesta, pentru a mă salva am coborât din viață. Treaptă cu treaptă. Și fiecare treaptă era o dorință. Cu fiecare pas, o dorință la care renunțam.
Nu sunt nebun, frate. Nu suntem nebuni când găsim o modalitate de a ne salva. Suntem vicleni ca niște animale înfometate. Nu-i nebunie asta. E geniu. Este geometrie. Perfecțiune. Dorințele erau gata să-mi sfâșie inima. Puteam să le trăiesc, dar n-am reușit.
Atunci le-am vrăjit.
Și le-am lăsat una câte una în urma mea. Geometrie. O treabă perfectă.
(…)
Am dezamat nefericirea. Am deșirat din viața mea dorințele. Dacă ai putea reface drumul meu, le-ai găsi una câte una, vrăjite, nemișcate, oprite acolo pentru totdeauna ca niște semne puse de-a lungul acestei călătorii ciudate”.
În Novecento, secretul unei astfel de fericiri este să-ți rămâi fidel. Să-ți lași muzica să trăiască și atunci când nu mai dansează nimeni. Să refuzi claviatura care nu ți se potrivește, fiind prea mare pentru a cânta perfect vreo melodie. Să nu-ți mai pese de călătorie dacă-ți poți asculta muzica. Să te bucuri de propria „anormalitate”. Iar această poveste a unei singurătăți fericite în tristețea ei, construite lucid din interior, în stilul poetic-muzical inconfundabil al lui Baricco, a fost excelent transpusă și în filmul lui Giuseppe Tornatore – Povestea pianistului de pe ocean. Două realizări artistice de excepție despre păstrarea omenescului.
ALESSANDRO BARICCO, Novecento. Un monolog, Traducere din italiană de Mihaela Șchiopu, București, Humanitas Fiction, 2013
