Integritatea în universități și morile de vînt

Cînd nu sunt dosite sub preș, cu un alai de comitete și declarații întortocheate, problemele de integritate în mediul academic sunt relativizate în ritm de manea balcanică. Impostura e gratificată, molatec și galeș totodată, comisiile despre calitatea învățămîntului se întîlnesc neabătut, tocșourile țin subiectul o zi-două, pe prima pagina a ziarelor sticluța cu vitriol pentru malpraxisul academic se termină repede.

Cititorul și spectatorul obișnuit exultă la știrile despre olimpicii români la vreo disciplină și driblează orice disonanță cognitivă. Nu contează rezultatele de la PISA, care măsoară abilități medii ale elevilor, nu contează clasamentele universităților, rata de analfabetism funcțional, nimic nu îi curmă serenitatea. Spectatorul obișnuit e convins că un masiv brain drain românesc alimentează marile corporații globale și universitățile de top occidentale. El știe că s-a născut într-o glorioasă tradiție intelectuală, inițiată ezoteric de Gînditorul de la Hamangia, continuată de inventatorul român al caloriferului și un american celebru, căruia ziarele tocmai i-au descoperit origini transilvane – bunicii lui au plecat în Statele Unite pe la începutul secolului XX.

În paralel însă cu frontul anticorupție, sprijinit de o mînă de jurnaliști și cîteva instituții-cheie, are loc o dezertare jemenfișistă pe frontul integrității academice. Rareori apar și cazuri de plagiat în rîndul demnitarilor, cînd mizele sunt mari și parcursul academic se suprapune cu traiectoria politică. Acestea nu sunt rezultatul comisiilor de etică din universități, așa cum ar fi fost normal. Nu sunt nici revelații ale comisiilor de integritate din partide, oricît de ridicol ar părea acest pocinog în interiorul unor astfel de asociații. Cel mai des, victimele plagiatului înjură investigația jurnalistică, pe care o suspectează ca pion al unui complot politic. De aceea, se vîntură replica ”acuzații politice” la orice suspiciune de plagiat și, într-un sens extrem de parțial, răspunsul e legitim. Abia de la funcția de secretar de stat în sus problema plagiatului are relevanță publică.
Deși experiențele individuale nu sunt statistic semnificative, voi istorisi o pățanie directă, legată de un plagiat într-o instituție de educație. La puțină vreme după angajarea mea ca asistent universitar într-o instituție privată, am descoperit un plagiat al unei profesoare. Într-un dicționar de sociologie publicat în 1993 fuseseră traduse, adesea cuvînt cu cuvînt, intrarile din dicționarul de sociologie Larousse (în post-scriptum, sunt prezentate, în oglindă, două astfel de articole).

Ca orice tînăr, plin de idealisme, am coborît de pe Rosinanta și mi-am spus: fiecare, pe pătrățica lui mică, trebuie să facă binele, așa cum îl înțelege și cu bună-credință. Așadar, am redactat o petiție, am cerut colegilor mei să o semneze, am intrat în audiență la rectorat pentru a semnala chestiunea de integritate și aplicarea regulilor din Legea educației. Reacțiile celor din jur au fost la momentul respectiv neașteptate: cînd dezinteresate (”Eh, asta e problema noastră acum?!”), cînd paternalist-grijulii (”Dacă vrei o carieră aici, să știi că nu începi cu dreptul. Faci pipi împotriva vîntului.”), cînd cinice (”La cîte se-ntîmplă, chestia asta e atît de minoră…”). Nu s-a întîmplat absolut nimic cu plagiatul semnalat însă au început să curgă amenințările cu excluderea sau demiterea.

Privită retrospectiv, mirarea a fost înlocuită de resemnare și astăzi nu știu dacă aș proceda la fel. Încheierea poveștii e simplă. Profesoara respectivă a fost aleasă decan, și-a continuat cariera academică acolo, a ieșit la pensie și, probabil, scrie în continuare cărți. Fără a fi dat afară, eu am ales opțiunea exit, abandonul, pentru că era imposibil să țin seminare de știință politică într-o instituție cu o astfel de cultură organizațională. Poate istorisirea nu e reprezentativă, poate în alte instituții de educație experiențe similare s-au încheiat fericit, însă în mod cert povestea adaugă niște pete de culoare pe un tablou hidos.
Micro-experiența are o completare la nivel macro. Datele de care dispunem sunt seci: potrivit unui studiu din 2005, finanțat de Fundația Konrad Adenauer, ”47% dintre cadrele de conducere menţionează faptul că în instituţiile pe care le conduc există cazuri de plagiat în rândurile profesorilor”. Adică jumătate, una din două astfel de persoane cu funcții de conducere! De cîte ori ați citit vreun raport al Comisiilor de Etică din universitățile românești care menționează astfel de probleme de integritate a cercetării? Cumva niciodată? Nu există o complicitate a sistemului educațional prin care studenții și părinții studenților sunt amăgiți cu un verbiaj sprinten al ”excelenței și educației de elită” oferite beneficiarilor?
Dacă temele de integritate academică sunt încremenite, dacă reacția rămîne la stadiul moralizator și al redactării altor coduri etice, dacă status-quo-ul e atît de impermeabil, soluțiile sunt greu de imaginat. Însă nu sunt convins că rezervele de idealism s-au epuizat, că minorități active nu pot schimba în bine educația, că lupta de ariergardă pe acest teritoriu e plină de defectori.

Post-scriptum: Am ales, nu întîmplător, două articole din fiecare carte. Pe coloana din stînga, dicționarul semnat de profesoara-plagiatoare și pe coloana din dreapta dicționarul de sociologie Larousse, tradus de Editura Enciclopedică (consider numele irelevante, sunt simptomele unui fenomen)