Există două direcţii principale în lirica lui Radu Vancu. Prima, începută cu Epistole pentru Camelia (2002), se întregeşte prin una dintre secţiunile volumului Biographia litteraria (2006). Cea de-a doua direcţie îşi are originea în cealaltă jumătate a cărţii amintite, ea devenind ulterior, prin amplificare, chiar un volum de sine stătător, Amintiri pentru tatăl meu (2010). Aşadar, un adevărat univers al formelor poetice sublimate într-un discurs înalt, spiritualizat este alăturat altuia, mai incisiv, ce filtrează o durere atroce pe care „amintirile” o difuzează într-o naraţiune fondatoare. Dar cele două discursuri nu se regăsesc net diferenţiate. În volumul de debut există foarte mult imagini oximoronice ce sintetizează un univers emoţional dual, a cărui complexitate se poate deduce din micile „istorii” ce se organizează în poeme în baza unui algoritm secret al memoriei: „nu poţi şti când lumina e-ntr-adevăr lumină./ absenţa ta se face din ce în ce mai plină” sau „soarele se înnegreşte şi coboară pe nervurile aerului,/ tot mai vizibile în întunecarea ce abureşte/ stăruitor”. De multe ori clipa prezentă pare a fi subiect al evocării, ca şi cum cel care observă prezenţele din jur le filtrează şi le transformă printr-un simţ distorsionat al timpului. Tocmai aceste glisări temporale fac posibilă povestea: „şi când te privesc prea atent încep toate să sâsâie furios şi să dea din cozile vibratile/ şi apoi aerul se încleştează pe înaltul şi firavul tău trup cu atâta gelozie,/ încât tendoanele de pe pielea lui serpentină se umflă şi tremură spasmodic/ şi atunci nu te pot privi direct, ci numai dintr-o parte, căci nu mai aşa te pot vedea,/ cum te uiţi şi la stele -dacă te uiţi exact la stea, îţi fuge de sub ochi,/ aerul din preajmă pare să o acopere, şi o priveşti pieziş/ şi atunci te priveşte şi ea,/ şi atunci privirea ta e un boa care mă înghite/ şi mă digeră timp de două săptămâni-/ abia peste două săptămâni privirea ta mă va elibera, şi gestul tău îşi va fi schimbat/ luminiscenţele/ şi îţi vei fi construit o altă pânză vicleană de gesturi/ pe care privirea ta o să se plimbe ca un păianjen şi o să mă anestezieze”.
Biographia litteraria este însă volumul care clarifică în ordine conceptuală şi, totodată, adânceşte în orizontul poeticităţii raportul dintre poezie şi biografie. Autorul îşi programează discursul, îl extinde pe mai multe paliere, astfel încât biografia sa literară să însemne şi sumă de experienţe livreşti sublimate într-un confesionar tulburător, hipermnezic. Volumul cuprinde două cicluri perfect compatibile, în ciuda unor diferenţe stilistice. Primul, Amintiri pentru tatăl meu, e o elegie amplă, compusă din nouăsprezece poeme, toate alcătuite din trei sextine. Dar preferinţa pentru forma predeterminată nu inhibă în nici un fel libertatea de expresie. Radu Vancu stăpâneşte o sintaxă complexă, coerentă şi clară, fiecare poem aflându-şi centrul de greutate într-o imagine violentă şi discretă în acelaşi timp. Violenţa derivă întotdeauna din subiect, din relatarea unor fapte cu impact psihologic asupra cititorului. Discreţia ţine de o anumită artă poetică ce exclude maniera ostentativă de înfăţişare a lucrurilor: „cînd s-a spânzurat, până au venit ăia de la smurd/ i-am făcut respiraţie artificială – ultimul aer ieşea din plămîni gâfâit/ şi viaţa plutea în jur şi moartea plutea în jur şi cumva absurd/ am gândit că mai respiră, îmi venea să zburd/ şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd/ am auzit paramedicii zicând: e mort. amintirile te fac fericit”(Amintiri). Dacă prima secţiune a cărţii poate fi înţeleasă în linii mari ca o incursiune prin istoria vieţii personale, cea de-a doua, studii de iubire pare un periplu prin istoria poeziei. Din acest motiv, textele nu sunt perfect omogene; coerenţa dintre ele trebuie căutată în alt plan, nu în cel formal. Între cele trei villanelle de amor şi poemul dramatic priveşte, înger, către mine, între poem de suflet şi oase şi fum (suflete vechi şi noi) există o consubstanţialitate vizibilă.
Textele amintite degajă o atmosferă tragică şi senină în acelaşi timp. Sufletul şi trupul ard la fel, se descompun la fel: „ce numeşti suflet eu numesc trup, epiderma psihică a trupului”; tragicul vine din iminenţa disoluţiei lente, totale a fiinţei; când cineva se roagă pentru suflet, trupul se împuţinează, „carnea arde dureros de amară”, când cineva se roagă pentru trup „oasele animei îmi sunt ale muririi hale, şi în vinele sufletului sângele clocoteşte”. Dar dincolo de toate acestea există şi o undă de seninătate care provine din conştientizarea faptului că viaţa şi moarea formează un cuplu haios. Vancu deturnează sensurile grave, le reduce pînă la dimensiunile unor caricaturi, şi asta, printr-o schimbare de accent sau de ton, în general în partea finală a poemelor: „cum muzica-nghite, trăind-o, tăcerea,/ trăindu-mă, sufletul trupul-l consumă-/ venită din lumină sau neguri, totuna-i,/ teribilă-i lupta”. Prin textele ce degajă o anumită retorică de tip clasic, Radu Vancu dialoghează cu vîrstele poeziei. Aşadar, există două tipuri de frumuseţe în scrierile lui Vancu. Una dureroasă, cealaltă asimilată. Ele nu pot convieţui însă fără consecinţe autodistructive într-o primă fază. Aşa apare Monstrul fericit (2009) şi, totodată, promisiunea unui catharsis. Naraţiunea fondatoare începută cu un suicid se continuă luminos prin naşterea fiului. Introducerea temei visului face posibilă însă unificarea realităţii cu imaginaţia, cu fabulosul, în Sebastian în vis (2010). Deşi a fost concepută ca urmare a unui eveniment biografic important, naşterea fiului, această scriere îşi depăşeşte contextul, îl pune între paranteze, deoarece limbajul poetic cunoaşte o extindere spectaculoasă prin jocul nuanţat şi stilizat al unor forme sonore cu semantică proprie, cărora li se adaugă unele elemente lexicale atipice, dar natural închegate în corpul poeziei. Sebastian în vis este un poem cu o miză solidă, chiar dacă travestită ludic. Este concomitent un poem despre libertate şi frumuseţe. Libertatea de a-ţi asuma ereditatea ca pe un principiu al realizării de sine. A trăi impasul, dezordinea interioară și moartea – prin accesarea continuă a amintirilor – este o experiență căreia i se adaugă o alta, egală ca intensitate, dar cu semn contrar. Pulsația divină neîntrupată lărgește perspectiva asupra unei morți care, deși nu va fi niciodată uitată, își va găsi locul ei într-o poveste mult mai cuprinzătoare. Puțin înainte de finalul acestei cărți fără final pot fi citite următoarele: „Sebastian nu-și poate recunoaște bunicul spînzurat/ în ’97, însă tati, văzînd fluturcalul reflectat în pupila/ băiatului, recunoaște în ghicitură întreg chipul tatălui./ De groază și fericire, oasele se fac în tati făină de mălai“.
Frumusețea este principiul ordonator. Prin ea lucrurile își regăsesc natura: „pentru cine știe,/ frumusețea e vrăjitorie. Schimbă, la o adică, laptele praf în lapte de mamă. Uite, cutiile Nestlé pe care le atinge Cami – se umplu ochi cu laptele lui mami“. Dar nu doar de astfel de transformări e capabilă frumusețea magică. În cartea lui V. lumea își schimbă proporțiile, se arată după chipul și asemănarea pruncului venit să o cunoască. Așa se explică acea umanitate alcătuită din mini-entități care mai de care mai dornice să-i ofere lui Sebastian ocazia unor întîlniri memorabile. Identitatea acestei lumi se modifică pe măsură ce este privită și recunoscută. Lumea devine expresia unei conștiințe extinse. Poate fi rechemată din inerție prin cuvinte cărora le-au fost mai întîi subminate prin diminutivare gravitatea și contururile definitive. Lumea se arată cum îi comandă mintea bebelușului. Sebastian îi caută limitele, pe care, practic, nu i le găsește, deoarece ele sînt plasate undeva într-o ficțiune generată continuu. Epicul poemului susține aventura fără sfîrșit a fanteziei. O singură poveste ar fi izolat experiența inițiatică în perimetrul ei, ar fi supus-o unor condiționări reductive prin ele însele. Din acest motiv, în cartea lui V. fragmentele de basm apar interconectate. Amintiri pentru tatăl meu şi Sebastian în vis se unifică la modul simbolic în Frânghia înflorită (2012), o carte ce poate fi interpretată ca pe o rememorare în vis, o rememorare iluminată de întunericul cel mai adânc. Versurile „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, cînd te lasă inima să-l visezi“ sînt vehiculul unui proces de alchimizare a durerii şi, totodată, a limbajului poetic.
Cele două planuri ale poeziei lui Vancu fuzionează. Bunicul, fiul şi nepotul conturează aceeaşi prezenţă, tot aşa cum „amintirile“, pierzînd din claritatea durerii, încep să fie frînturi din acelaşi vis.
