Puterea lui “da”, valoarea lui “nu”

Ne întrebăm, de multe ori, de ce suntem atât de înclinaţi să spunem “da” în loc de “nu”, şi de ce e mult mai uşor să facem asta. Facil la exterior, dificil în interior.
Purtăm în permanenţă cu noi disonanţa asta, şi ne privim adesea în oglindă. Ca în desenele animate, ne contemplăm resemnaţi urechile de măgar pe care ni le arată oglinda şi le ascundem apoi sub căciulă. Aceeaşi căciulă din care ne extragem norocul. Aceeaşi care acoperă o parte din cer atunci cînd ne uităm în sus.

“nu”-ul deconectează, izolează, îndepărtează, ascunde, alungă.
“da”-ul apropie, strânge, aduce împreună, împacă, dizolvă temerile.
dar și:
“nu”-ul din suflet eliberează, dă putere, individualizează, arată calea cea ne-umblată, stârneşte adrenalina, dă viaţă.
“da”-ul fără credinţă sufocă, astupă, minte, ne înstrăinează de esenţa noastră, ne împinge în masă.

De ce spunem, de atâtea ori, “da” atunci când buzele noastre şoptesc “nu”? Cauza o găsim în copilărie, departe de tot. Atunci când învăţăm tango-ul periculos între acceptare şi independenţă, între confort şi risc, între familiar şi străin.

Pentru că ăsta e primul lucru pe care îl învăţăm de la părinţi: când spunem “da”, suntem copii cuminţi şi răsplătiţi; se mângâie. Se pupă. Se laudă. Când spunem “nu”, stăm, imaginar, pe coji de nucă. Se ţipă. Se pedepseşte. Se interzice.
Pentru că unii oameni fac copii pentru ei, pentru nesiguranţele lor, pentru singurătăţile lor. Orice “nu” al copilului arată iarăşi spectrul temerii de care au fugit cel mai tare.
Copiii devin mari şi intră în viaţă cu lecţia învăţată. Şi lecţia e dură: dacă spui “da”, e bine. Dacă spui “da”, NU ŢI SE RETRAGE IUBIREA. Sau, cel puţin, manifestarea ei.
Suntem copii mari acum. Şi ce dacă? De aceea sunt pline, în primul rând cabinetele psihoterapeuţilor. Pentru că oamenii nu au învăţat cum e să fie iubiţi pentru ceea ce-şi doresc să fie. Pentru atunci când sunt liberi. Pentru atunci când sunt ei înşişi. Pentru că oamenii îşi disimulează dorinţele şi nu-urile până când fac nevroze sau îşi exprimă prin corp toate frustrările: dureri de spate, hipertensiunea arterială, diabet, boli hepatice, renale şi chiar cardiologice şi respiratorii, obezitate). Acesta, este, poate, cel mai greu mesaj pe care îl purtăm cu noi din copilărie şi care, inconştient, ne împiedică să refuzăm.

A refuza înseamnă să stai gol şi neiubit în faţa lumii. Să-i vezi pe ceilalţi cum se botoşesc, dezamăgiţi. Cum, “părinteşte”, ne dojenesc pentru dorinţa noastră de independenţă. Cum ne castrează, simbolic, la fel ca părinţii, în adolescenţă, la prima ţigară sau prima seară petrecută în oraş.
O lecţie pentru toţi părinţii lumii: iubirea este necondiţionată. Pygmalion o iubea pe Galateea numai pentru că era făcută de mâna lui. Asta nu e iubire, e auto-flatare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *