Mai mult, spaţiul public pune în faţa noastră crochiuri de destin care strârnesc pasiuni şi nelinişti. Don Quijote este personajul transformat de escapismul lecturii. Asta îi explică destinul. Poetic! Pentru cei cu picioarele pe pământ, se pare că soarta se explică mult mai simplu. De pildă, în lumea noastră, mai ales când este vorba de o persoană publică, variabilele sunt căutate cu îndârjire să explice înspre alb sau negru… Iar atunci când ceva nu este găsit pe bune, este inventat sau crâmpeiul de adevăr denaturat pentru a face loc acelei verigi lipsă care ar explica raţional totul. Din invenţie se merge la insinuare, iar de aici începe complotul care explică totul. Nu ştiaţi? Mai totdeauna staţia pare să fie numai una: genealogia imediată. Poate că aşa este! Dar dacă nu e numai asta?
E mult mai simplu să ne contrazicem în jurul unui argument decât să ne bucurăm de voluptatea intelectuală generată, de faptul că înţelegerea unui lucru înseamnă mai mult decât răspunsul facil pe care îl pricep toţi şi care, totodată, aruncă totul în ceaţă.
La sfârşiul cărţii, Don Quijote iese din lumea lui imaginară…şi pleacă. E sfârşitul! Ce a fost? Ce ar fi putut să fie? Cavalerul rătăcitor avea o istorie în spate şi fusese în atât de multe lumi că ar fi putut fi altcineva în fiecare clipă… Dar a fost cel care, la un moment dat, îi spune scutierului său următoarele vorbe: “Libertatea, Sancho, este unul din darurile cele mai de preţ pe care cerul l-a dăruit oamenilor: cu ea nu pot fi asemuite nici bogăţiile pe care le ascund pământul şi marea; pentru ea, ca şi pentru cinste, poţi şi trebuie sa-ţi dai şi viaţa; iar pierderea ei este cel mai mare rău ce ţi se poate întâmpla.”
Sunt cateva idei binevenite care intregesc complexitatea lui Don Quijote. Este food for thought cum se spune. Iti multumesc! Eu am vrut numai sa amintesc genealogia cavalerului ratacitor in contetul unor argumente sau mai bine spus insinuari pe care le observ in spatiul public de la noi. Prin citatul de la final am vrut sa sugerez ca tribulatiile nefericite pe care le aveam in minte lovesc exact in libertate. Pentru ca a fost spus de Don Quijote poate parea facultativ. Dar cum bine transmiti, mai ales prin referintele date, nu este deloc asa!
Despre Don Quijote a scris cu inflacarare si N. Steinhardt, asimilandu-l, in maniera-i caracteristica, unei figuri cristice. Iar Diana Adamek, autoarea unor studii despre barocul european, si-a intitulat o carte de eseuri critice „Castelul lui Don Quijote”, pornind de la (si comentand) sintagma lui Steinhardt. Citatul pe care l-ati ales la finalul textului Dvs. (ceea ce ii transmite cavalerul ratacitor lui Sancho) este, de fapt, si mesajul existential si cultural al eseistului devenit monah. Axandu-si demersul critic tocmai pe „paradoxurile libertatii”, cartea lui G. Ardeleanu, aparuta in 2009, nu avea cum sa dea gres. Si cand te gandesti ca astazi, in scoli, elevii habar nu mai au cine au fost Don Quijote sau Faust…