Un episod de mărturii din „Memorialul durerii”, redifuzat recent la TV, revederea cu „Moromeţii”, pelicula lui Stere Gulea, şi cu Ţugurlanul ei revoltat împotriva minciunii, precum şi unele texte pe care le-am citit recent despre 21-22 decembrie 1989, mi-au redeşteptat o amintire care îmi revine, de fapt, adesea în minte, involuntar şi imprevizibil. Am citit foarte de curând şi textul publicat de către domnul Ioan Stanomir pe această platformă şi îi semnalez prezenţa ca atare. Câteva rânduri, însă, mi-au atras în mod special atenţia, întrucât cuvintele acestea dor şi ustură mai mult decât altele, nefiind însă, câtuşi de puţin, exagerate:
„22 Decembrie 1989 este întruchiparea promisiunilor neîmplinite ale unui timp al schimbării. Sacrificiul teribil şi emoţia zilelor de atunci au fost soclul pe care s-a ridicat impostura triumfală a Frontului Salvării Naţionale. Ceea ce urmează, până în acest decembrie 2013, este consolidarea unui stat cleptocrat, arogant şi bovaric. Continuitatea elitelor comuniste, iar cariera prodigioasă a lui Ion Iliescu este semnul acestei vitalităţi maculante a nomenclaturii, a făcut ca momentul de ruptură şi de graţie să fie ratat, cu complicitatea unui electorat anesteziat de populismul triumfător”.
Zilele de 21-22 decembrie 1989 ar trebui să fie studiate UN SEMESTRU în manualul de istorie. Pierdem timpul cu alte treburi şi poveşti, ratând Istoria esenţială. Ar trebui să ne frigă tălpile fiecare moarte a tinerilor ălora nebuni, frumoşi, naivi şi providenţiali pentru o ţară de căldicei. Altfel nu o să ştim niciodată cine suntem. Altfel nici nu o să mai creadă copiii noştri în eroi. Ascultaţi-i, însă, pe oamenii ăia, cum grăiau atât de simplu: Murim sau Trăim. Astăzi aşa ceva poate să sune şi să pară neverosimil. Aveam 6 ani, nu înţelegeam nimic. Am văzut trecând tancurile pe Aurel Vlaicu spre centrul Clujului, şi am dat s-o întreb pe Bunica (iar întrebarea asta m-a urmărit o viaţă întreagă mai apoi):
– Buni… acuma murim?!
Ea m-a tras imediat jos de pe geamul unde mă cocoţasem, şuierand printre dinţi, vizibil speriată, să mă duc urgent în camera mică şi să mă ascund. Zece minute mai târziu aflasem că o vecină fusese împuşcată în casă. Glonţul îi pătrunsese, prin perete, direct în tâmplă. Nu aş vrea să fiu acuzat de memorie falsă. Asta îmi aduc aminte că am auzit-o pe Buni vorbind cu mama, îngrozite. Pe atunci, habar n-aveam ce însemna moartea. Credeam că e o acţiune ca oricare alta, că e la fel ca unsul pe pâine.
