Nu îl cunosc personal. Nu l-am întâlnit până acum. Scrie la „Cultura”, iar eu nu sunt neapărat un om de stânga. Citesc, însă, „Cultura”, în primul rând pentru textele lui şi pentru cele ale lui Alex Goldiş, pe care îl apreciez, cu obiectivitate, drept mintea cea mai luminată a generaţiei mele de filologi clujeni, din care mai fac parte Borza, Turcuş, Perţa şi alţii. Îmi permit, aşadar, să cred că autorii de recenzii, ba şi cronicarii, cei tineri, ba şi cei bătrâni, ar face bine să (re)citească şi textele lui George Neagoe. Sunt un model al îndrăznelii şi al inteligenţei, dar şi al responsabilităţii unui critic de întâmpinare.
Citesc, de pildă, în nr. 13, de pe aprilie, al săptămânalului „Cultura”, textul său despre o biografie a lui Arghezi, scrisă de Mirel Anghel. Admirabil condusă, recenzia lui G. Neagoe capătă puterea de cuprindere a unei cronici. Operând distincţia dintre biografie şi destin, Neagoe scoate la lumină nu doar păcatele unor monografii „doctorale” şi „academice” care s-au înmulţit la noi după 1990, ci oferă şi un exemplu de vrednică şi adâncă iscodire a materialului clientului. Ce anume lipseşte volumului comentat de critic? Să descoperim împreună: „capacitatea de a da sens(uri) vieţii argheziene”. Este o obiecţie valabilă, din păcate, şi pentru monografiile mai sus pomenite: autorii lor nu reuşesc să treacă de stadiul – ultra-didacticist – de lucrare de seminar pe o temă dată, nu reuşesc să tragă o gură de aer zdravăn şi să iasă, atunci când e nevoie, chiar şi în afara textului. Nu ştiu, de fapt, să treacă de la biografie la destin. Nu ştiu să profite de propriile lor incursiuni, altfel inteligente şi bine intenţionate. Nu ştiu, cu alte cuvinte, să culeagă, după o vară istovitoare de arşiţă şi de muncă, propriile roade şi nu ştiu să pună în aplicare un principiu biblic: să îndrăznească. Excepţii notabile sunt, dintre cele recente, monografiile lui M. Iovănel şi cea a lui Cl. Turcuş, dedicate lui Sebastian, respectiv lui Manea. O aştept şi pe a lui Cosmin Borza despre Marin Sorescu, ştiu sigur că nu va dezamăgi.
Revin la George Neagoe. Iată ce scrie tânărul critic, la finalul textului mai sus pomenit: „Aşadar, Arghezi nu este un pseudonim, ci o legătură ombilicală. Din păcate, fraza anterioară îmi aparţine. Dacă aş fi citit-o în monografie, m-aş fi gândit că asistăm la trasarea unui destin. Mirel Anghel se rezumă, însă, la biografie”. Concluzia e destul de dură pentru autorul recenzat: „Arghezi îşi aşteaptă biograful cu personalitate”. E puţin umilitor să-ţi spună cineva că eşti lipsit de personalitate. Cred că George se înşală în privinţa asta. Dar nu pot să nu fiu de acord în privinţa observaţiei de ansamblu: Mirel Anghel nu îndrăzneşte. Demonstraţia întârzie să devină (şi) creatoare. O anumită cuminţenie prost nimerită pe un teren nesigur cum este cel arghezian, accidentat din cale afară şi cât se poate de viclean, nu avea cum să nu fie urmată de anumite derapaje, inclusiv semantice, pe care un critic de talia lui George Neagoe nu avea cum să nu le observe şi să nu le taxeze în consecinţă. Are dreptate omul. Trebuie să guşti ingredientele înainte să le-amesteci.
