Vi s-a întâmplat să revedeţi un film (care v-a marcat în adolescenţă) la distanţă de – să zicem – peste douăzeci de ani? Şi nu doar să îi descoperiţi la revizitare toate (sau aproape toate) sensurile, ci – odată cu el – să reînvie şi contextul în care l-aţi văzut prima dată. Adică amintiri, imagini, persoane etc. pe care le credeaţi pierdute. Am trăit toate acestea acum câteva zile. Văzusem Anonimul veneţian (1970; regia: Enrico Maria Salerno; cu: Florinda Bolkan şi Tony Musante; muzica: Stelvio Cipriani) în vara lui 1989, în sala de proiecţie a Hotelului Forum din Costineşti.
Sigur, m-a impresionat şi atunci coloana sonoră. Da, am simţit filmul ca pe ceva dureros. Probabil l-am perceput şi ca un avertisment (care s-a rezumat atunci, pentru copilul-care-încă-eram, la): în dragoste suferi; poţi să şi mori. Dar apoi, încet-încet, imaginea şi mesajul filmului s-au estompat. Sau aşa mi s-a părut. Ieşi din sala de cinema, păşeşti pe plajă, asculţi muzică (Radio Vacanţa), pleci pentru o zi în deltă etc. Aproape totul ţi se pare frumos. Apoi viaţa reintră în normal („normalul“ bucureştean din toamna lui 1989: presărat de întreruperi de curent electric, apă caldă şi gaze restricţionate etc.). Acum îmi dau seama că, peste ani, nu am mai făcut legătura nici între cântecul fredonat de Nana Mouskouri („To Be the One You Love“) şi Anonimul veneţian. Ce să fi rămas din influenţa filmului? Doar avertismentul acela, păstrat undeva în subconştient?
Nu îmi dau seama. Cert este că, brusc (revăzând filmul), memoria mi-a fost (re)activată aproape miraculos, după exact 24 de ani. Nu am realizat doar cât de cenzurat a fost filmul atunci (tăieturi operate mai ales în cazul scenelor de dragoste). Mai important: mi-au venit în minte multe dintre imaginile „pozitive“ ale acelui concediu la mare – cu cine am fost, unde ne-am cazat, prin ce întâmplări am trecut, ce se difuza la Radio Vacanţa, ce actori, muzicieni am văzut la teatrul de vară etc. Şi – acum vorbesc ca un istoric şi admit că istoria nu trebuie rescrisă – am decontextualizat politic aproape totul: nu realizam că trăiesc într-o dictatură, pur şi simplu mă bucuram de o vacanţă. Dar am atins în acest articol şi un alt subiect de discuţie: filmul, ca terapie. Despre el, mai pe larg, poate altă dată.
