13 mai
Am o poftă mare să lucrez, să scriu, dacă n-aş fi mereu întreruptă. Moartea lui G. Enescu m-a întristat foarte. Şi totuşi îl simt prezent. Toate cuvântările, articolele îl evocă mai mult sau mai puţin. Pot spune cinstit că din cele citite şi ascultate cea care mi s-a părut cea mai cuprinzătoare a fost cea a lui P[aul] Constantinescu şi a lui [Alfred] Mendelsohn4. Pe Ion D[umitrescu]5 nu l-am auzit. Articolul lui Mişucă Jora îl aştept azi. Dar oricât s-ar vorbi despre el, nimeni nu-i poate cuprinde infinitul puterii creatoare din el. Ar trebui măsurată puterea lui, cu toate energiile sufleteşti pe care le-a stârnit, cu toată claritatea ce a săvârşit în nenumărate conştiinţe. Are, cum spune Goethe, harul lui Dumnezeu în tot ce a creat, ca un instrument divin, ne-a deşteptat spre o viaţă sufletească şi spirituală mai înaltă. Eu, una, îi doresc să fi trăit deosebirea dintre suflet şi spirit: sufletul e manifestare încă dincoace de divin, spiritul: scânteie divină, animatoare a materiei. Sufletul e încă un înveliş – subtil, poate nemuritor, dar numai în măsura în care e expresia directă a spiritului. Enescu spune că a scos muzica din inima lui şi a adresat-o inimilor. Frumos este ceea ce te creşte, te creează mai bun, mai limpede. Şi pe câţi nu i-a limpezit Maestrul nostru scump!
16 mai
Am isprăvit traducerea, sunt mulţumită de clasarea ei ca „artistică” şi parcă regret că mă despart de această muncă, minoră, e drept, dar care îmi organiza viaţa. Evenimentele par a lua o întorsătură nouă, îmbucurătoare. Când mă întâlnesc cu cei prea prudenţi, care nu vor să se avânte în nici o nădejde şi tot cântă a pagubă, nu mai discut, ascult, dar nici nu mă las influenţată. Nici nu mă încăpăţânez ca Valérie tratând de idioţi pe cei care nu gândesc ca ea. Aştept. Sunt atât de pătrunsă de credinţa că totul are un rost încât nu mă mai necăjeşte nici chiar gândul că trebuie să renunţ să mai ajung cineva. Mă gândesc la ultimele luni ale lui Enescu. Oare putem noi, nişte gâze mici şi meschine, să înţelegem ce înseninare l-o fi cuprins, ce libertate spirituală l-o fi avântat până în sfere de care noi nu suntem capabili nici cu închipuirea! Acum mi-l închipui plutind pe valurile cele mai de sus ale firii, cele mai aproape de izvorul de viaţă. Peste trei zile, nu mai am nici ce să mănânc, dar nu mă îndoiesc că Dumnezeu are grijă de toate. E în mine aproape un fel de îndrăzneală de a înfrunta greutăţile. Aş vrea să pot trăi după stilul meu, adică chibzuit. Dar Marietta mă târăşte în al lor. Veşnic aventurieri.
1958
1 septembrie
Dragul meu, constat cât de rar am scris jurnalul în anul acesta. Caietul e din septembrie 1957. Oare nu am avut nimic de seamă în viaţa mea anul acesta? Sau simţământul inutilităţii acestor rânduri m-a oprit de a scrie? În fond eu stau cu tine de vorbă tot timpul. Ce se scrie e în vederea celor ce rămân după noi şi am ajuns la convingerea că nu le mai pot fi de folos.
Ieri am aflat de la Aurora şi apoi din Contemporanul că a murit şi Roger Martin du Gard. M-a întristat. Simt că drumul meu s-a scurtat.
Azi am aranjat scrisorile de la cei din Pontigny. Voi continua să-mi triez toate scrisorile ca să le las totul în ordine. Recitind pe Roger Martin du Gard, misive scurte, calde şi pline de grijă universală, am uitat că s-a prăpădit. Îi aud, îi văd, şi pe Gide, Desjardin, toţi din lumea aceea care a fost pentru mine revelaţia unui orizont larg, aproape infinit şi în care sufletul mi s-a hrănit cu esenţe. Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să le dea lumina Lui în schimbul bucuriei ce o răspândeau ei. Roger Martin du Gard era ateu, se poate. Dar era autentic şi asta apropie mai mult de Dumnezeu ca bigotismul. Mă simt azi foarte aproape de voi. Miercuri 3 crt. iar un Fünf Tage nach dem Hg. Johannes !
Am trecut zilele astea printr-un fel de panică de moarte. E stupid, de vreme ce sunt convinsă că ne vom întâlni dincolo. Ar trebui să mă bucur, să fiu încântată, dar pesemne frica de moarte este şi ea o ultimă încercare a sufletului.
Sâmbătă s-a cununat Nana [Podhorschi] cu Claude. S-a îmbrăcat la mine; era frumoasă şi fericită. Pe el l-am văzut jos, la intrare; era adânc emoţionat şi mi-a fost foarte drag fiindcă simţeam în el o adâncime şi o caldă autenticitate. Vorba lui Meg: cazul lor este ca o poveste şi-ţi unge inima. Le doresc o mare fericire calmă. Mă trezesc că mă gândesc la ei ca la o oază însorită. Aş vrea să poată şi Jean Paul încerca un simţământ adânc, cald, bun şi să uite trecutul.
Nu ştiu de ce mi se pare că ne aşteaptă ceva important. Probabil că emoţia că voi muri miercuri dă sufletului meu un fel de solemnitate. Nu ştiu dacă această pedagogie căreia îi sunt supusă de vreo 38 de ani, sau aproape, nu a fost pe lângă un sever memento şi o strună morală, dar şi un mijloc de a mă ţine în legătură cu „Dincolo”.
Cum vorbeam cu Alex şi Marius la 30 august, bătrâneţea se face simţită printr-o detaşare crescândă de cele zilnice.
Sau marasmul general, cum vorbeam cu Cunescu şi doamna Hurmuzescu, vine din lipsa unei mistici care se constată pretutindeni în omenire.
Oare încordarea spre „social”, care durează de peste 30-40 de ani, nu a fost o camuflare a golului lăsat de lipsa de credinţă într-o ordine superioară? Ateismul şi Pozitivismul au sleit sufletul omenesc de Speranţa cea existenţială şi au încercat zadarnic s-o înlocuiască cu ţelurile mai apropiate şi relative. E drept că omul uitase legătura cu aproapele, individualismul l-a jefuit de bucuria solidarităţii şi l-a prăvălit într-o dureroasă singurătate din care dă să iasă prin atitudini şi gesturi impuse de raţiune, dar care nu pot să facă să înflorească în el legăturile vii, organice de dragoste frăţească. Biata omenire s-a secătuit de vlaga inimii, de aceea, pesemne, tot marasmul actual.
Teatrul lui Eugène Ionesco m-a exasperat. Căutarea atât de aprigă după originalitate, lipsa oricărui sens limpede, pretenţia de a face din simţirea momentană conţinutul vieţii, fără a reuşi să exprime simţire, ci numai contradicţie logică şi absurd m-au umplut de disperare, adică nu, exagerez, mi-au exasperat nervii. Oare ăsta să-i fie scopul? Merci! La un moment dat descoperi o idee ce pluteşte dans un fatras de folies superficielles , dar pe urmă piere. E păcat pentru că sunt pasaje foarte subtil psihologice, dar cum nu-şi urmăreşte obiectul, ci ideea de a destrăma à tout prix pojghiţa de raţional ce învăluie poate haosul interior, nu ajunge să închege nimic decât o atmosferă de nebuloasă exasperantă. Nu sunt poate capabilă să sesizez ce e „genial” aci, dar aş minţi să spun că m-a interesat altfel decât ca informaţie asupra gustului unora din Apus. Dar e un simptom în acest fenomen, un simptom de delincvescenţă, cel puţin de destrămare a vechilor valori umane.
Şi ce se pune în loc? Cum poţi creşte flori în nisipul arid, fără o tratare a solului, fără ploaie şi soare venit de dincolo de voinţa diriguitoare a pedagogului actual? În filozofii, acum un veac, s-a strigat: zurück zu Kant ! În viaţă ar trebui poate să strigăm: „Înapoi spre naivitatea naturală!”. Aş zice: înapoi la credinţă, dar ăsta este lucrul cel mai greu, după sterilizarea organizată de ani şi ani. Numai întoarsă la starea naivă a copilului, omenirea va putea creşte spre adevăratul creştinism. De aceea nu mă supără când constat la slujba de duminică o evlavie poate doar tradiţională, credinţa primitivă, naivă. „Dacă nu veţi fi ca aceşti copii.” Cum se va potrivi cu ştiinţa de azi? Perfect! Nu pot explica aci de ce. Am încercat-o într-o scrisoare către fiul meu.
Dacă mai trăiesc, am să încerc iar o scrisoare.
Dragul meu, te las. Dacă o fi şi o fi… tu să mă primeşti şi să mă ghidezi. Vă iubesc, a ta, A.
Fragmente din Alice Voinescu, Jurnal (volumul II) , Editura Polirom, 2013, colecţia Biblioteca Memoria
Ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria Ana Murnu
Prefaţă de Alexandru Paleologu
