Pe 16 noiembrie 1922, New York Times anunța că Partidul Comunist al Întregii Rusii condamnă teoriile lui Albert Einstein drept „burgheze” și „periculoase”, ca „reacționare prin natură” și „contra-revoluționare prin idei”. Sentința, o adevărată excomunicare, fusese însoțită de un Raport al unui profesor pe nume Timiriazev, în care era analizată compatibilitatea teoriilor lui Einstein cu materialismul dialectic. Verdictul a fost univoc: crima de „idealism”!
Să nu ne imaginăm însă că bolșevicii, proaspăt instalați la cârma destinelor Rusiei, s-au trezit pur și simplu, peste noapte, cu un puseu inexplicabil de ură la adresa celebrului fizician. Există o istorie foarte interesantă a acestei relații între ideologia marxistă și teoriile lui Einstein, o întreagă preocupare intelectuală legată de eventuale concordanțe între cele două sisteme de gândire. Prin anii ’20 circulau deja cel puțin 3 viziuni marxiste cu privire la Einstein. Un prim grup, reprezentat de A. Goltsman, recomanda cărturarilor marxiști să mai aștepte puțin evoluțiile viitoare în fizică înainte de a trece la evaluări sistematice asupra gândirii științifice a lui Einstein. Al doilea grup, condus de acest fizician A. K. Timiriazev, nu s-a ferit încă de la bun început să proclame faptul că teoria relativității este profund incompatibilă cu materialismul dialectic și, pe cale de consecință, străină adevăratei științe (pentru acest grup, Faraday și Maxwell erau adevărații guru ai științei moderne, nu Einstein!). Al treilea grup, reprezentat de S. Semkovskii și B. M. Hessen, susținea compatibilitatea totală a teoriei lui Einstein cu materialismul dialectic.
Încă din 1921, Academia de Științe Rusă înființase Comisia pentru Istoria Științei, ceea ce a fost în realitate primul centru non-marxist privind studierea istoriei științei și, cu siguranță, cea mai productivă instituție sovietică în acest domeniu. Mai târziu, în 1927, această comisie a publicat prima monografie (Gânduri asupra unei istorii moderne a științei), sub semnătura lui Vernadskii, în care autorul susținea că istoricii științei nu pot contribui la progresul științei moderne decât dacă posedă o cunoaștere completă și în detaliu a noilor teorii. Această idee punea practic în discuție interpretarea dialectică a proceselor istorice care privea schimbările revoluționare ca pe manifestări specifice de continuitate în cadrul proceselor universale ale naturii și societății. Tot Vernadskii susținea că fără excelență și acumularea acestei excelențe (talentul extraordinar al unor persoane), condițiile socio-economice nu vor fi de prea mare folos. Pe scurt, opiniile sale curgeau în contra viziunii marxiste a condițiilor socio-economice ca principala forță care determină cursul dezvoltării științifice. Teoreticienii marxiști au ales să nu comenteze părerile lui Vernadskii. Iar Comisia pentru Istoria Științei a publicat mai apoi 18 volume (monografii și eseuri), acoperind o largă paletă de oameni de știință (de la Newton la Vinogradov). Interesant este și faptul că autorii acestor volume rezultate din activitatea comisiei au utilizat în general un ton academic cvasi-liberal și au fost ghidați, fără intervenții, doar de propriile preferințe și gusturi științifice. Și, din nou, scriitorii marxiști au ales să se abțină inclusiv în privința monografiei favorabile asupra lui Vinogradov (fost membru al Academiei de Științe Rusă și dușman al sistemului sovietic), izvorâtă din activitatea acestui nucleu de cercetători (în schimb, ca un contraexemplu, nu s-au sfiit să-l atace public pe academicianul Petrushevskii pentru favorizarea interpretării idealiste a istoriei avansată de teoria lui Max Weber asupra ideal-tipurilor).
Cu toată această activitate a Comisiei, academicienii sovietici nu au produs până în 1960 vreo cercetare sistematică și cuprinzătoare asupra dezvoltărilor din știința modernă sau din ramurile acesteia. La începutul anilor 1960 însă, situația s-a schimbat dramatic. Cărturarii erau acum încurajați să urmărească îndeaproape teoriile științifice și ideile filosofico-ideologice ale unor Einstein, Bohr sau alți monștri sacri ai științei moderne. Tot ei erau încurajați să exploreze mai atent similitudinile dintre interpretările sovietice și occidentale ale fundamentelor filosofice ale științei moderne. Iar modalitatea de a scoate și mai tare în evidență aceste asemănări a fost aceea de a spune că liderii științei occidentale erau mult mai aproape de pozițiile materialiste decât credeau. Astfel, s-a ajuns la ideea că studierea științei moderne (în special fizica) poate fi un domeniu atractiv pentru știința istorică. Pentru prima dată, originea și dezvoltarea teoriei relativității primea acum o atenție sporită.
Interesant este poate și cazul fizicianului Matvei Petrovic Bronshtein (fost cercetător la Institutul de Fizică și Tehnologie din Leningrad) care fusese executat în timpul terorii de la sfârșitul anilor 1930. În 1957, văduva sa scrie autorităților spre a vedea dacă defunctul ei soț fusese reabilitat sau nu. Răspunsul a fost pozitiv. Dar istoricii științei nu l-au omagiat niciodată pe acest om, care fusese cunoscut la vremea sa drept unul dintre cei mai promițători și abili hermeneuți sovietici ai teoriei relativității lui Einstein. Istoricii științei nu au jucat deci un rol decisiv în procesele de reabilitare. Principala lor sarcină era aceea de a nota rezultatele acestor reabilitări și de a rescrie pe măsură istoria științei. Reabilitarea celor mai mulți dintre oamenii de știință nu a necesitat acțiuni separate din partea autorităților. De cele mai multe ori, acesta a fost un rezultat natural al reabilitării unor întregi discipline: genetica, psihologia socială, microbiologia, biofizica, etc. Din 1929 și până în anii 1940, teoria relativității a fost dominată de concepții geometrice iar câmpul a rămas cumva un spațiu izolat și liniștit pentru fizicieni… cam până prin anii 1960…
În China, miza Einstein a fost cumva diferită. Bertrand Russell ține o serie de prelegeri la Beijing în 1921, iar Einstein se oprește în Shanghai în drumul său spre Japonia, plănuind ca în 1922 să viziteze o universitate chineză. Aceste evnimente duc la o inflație de articole locale asupra teoriilor gânditorilor occidentali. La începutul anilor 1920, teoriile lui Einstein devin foarte cunoscute pe teritoriul chinez, în mare parte pentru că natura revoluționară a acestora și implicațiile adiacente le-au făcut extrem de atractive pentru intelectualii chinezi implicați în efervescența perioadei 4 Mai (atunci când foarte mulți chinezi erau însetați de revoluție politică și științifică). Russell, la rândul său, foarte popular în China la începutul anilor 1920, a avut partea sa de contribuție atunci când declara în timpul unui turneu în Asia că Albert Einstein și Vladimir Lenin erau cele mai mari personalități în viață ale lumii. La rândul său, Zhang Songnian (unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist Chinez în anii ’20), s-a declarat mai târziu un admirator al celor „3 evrei eminenți”, Marx, Freud și Einstein, datorită contribuției lor revoluționare la gândirea occidentală.
În fine, un posibil alt factor care a dus la absorbția rapidă și necritică a teoriei relativității a fost și absența unei tradiții a fizicii clasice în această țară (lucrările unor Copernic, Galileo Galilei, Newton sau Maxwell nu fuseseră niciodată traduse în chineză, în integralitatea lor, până la acea dată). Sistemul de învățământ nu fusese nici el reformat până la începutul secolului XX, iar primii fizicieni chinezi și-au început practic carierele în plină eră a relativității. Așa se face că între anii 1920 și anii 1940, niciun fizician sau matematician chinez nu s-a opus în mod public teoriei lui Einstein. Spre deosebire de Statele Unite, Franța, Rusia, Marea Britanie, Germania, sau chiar Japonia, China l-a receptat pe Einstein cu brațele larg deschise. O constatare dublată, desigur, de faptul că la începutul anilor 1920, oamenilor de știință chinezi le lipseau mijloacele de a produce răspunsuri teoretice originale, critice, informate. În plus, cei mai mulți comentatori chinezi ai lui Einstein nu erau fizicieni, ci doar autori (ingineri, chimiști, astronomi, etc.) care produceau articole de popularizare, de multe ori traduse direct sau adaptate după surse japoneze sau occidentale (primul fizician chinez dedicat relativității, Peiyuan Chou, își obține diploma de doctor abia în iunie 1928). Pe termen lung însă, cariera relativității în China avea să ducă la rezultate diferite față de alte părți ale globului: în vreme ce mulți teoreticieni occidentali și-au întors privirea de la studiul relativității înspre domeniul mult mai atractiv al fizicii nucleare, oameni precum Chou au continuat să cerceteze sub aceeași umbrelă teoretică. Chou însuși petrece perioada 1936-1937 la Princeton alături de un mic grup internațional de teoreticieni pentru a studia teoria relativității lui Einstein și tot el este printre cei responsabili de educarea următoarei generații de fizicieni chinezi, printre care laureații Nobel (în 1957) Chen Ning Yang și Tsung-dao Lee.
Mai târziu, la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, Întreaga Asie de Est trece prin schimbări politice majore. Asistăm la un import de criticism sovietic care nu doar că va da jos de pe soclu imaginea lui Einstein, dar va determina și o formă de critică internă în numele materialismului dialectic marxist. Așa se face că Iuri Jdanov (fiul mai cunoscutului Andrei Jdanov și fostul soț al fiicei lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, în anul 1949, într-un scurt mariaj aranjat de cei doi părinți; Alliluyeva cere azil politic și emigrează în Statele Unite în 1967, acolo unde avea mai apoi să scrie sub numele de Lana Peters) publică în 1953 un articol, tradus apoi și în chineză, în care condamnă interpretarea relativității lui Einstein drept machism (vezi Ernst Mach) și agnosticism. Și până la mijlocul anilor 1950, numeroase articole și cărți care-l dezavuau pe Einstein drept idealist și reacționar au pătruns în China, prin traducere din rusă în chineză. Cu toate acestea, fizicienii chinezi au stat cât au putut departe de critica filosofică la adresa lui Einstein, dar se prea poate ca uneori să li se fi cerut să aibă o poziție…
Cam în acest fel a arătat, foarte sumar, saga receptării lui Einstein și a teoriilor sale în două dintre cele mai importante spații politic-culturale dominate de materialismul dialectic. Constatările nu fac decât să adauge la o imagine și așa controversată a cunoscutului fizician, fie că vorbim de Apusul sau Răsăritul lumii moderne. Pentru istoricii științei însă, această poveste a receptării unuia dintre cei mai mari fizicieni ai lumii nu poate fi decât un subiect de reînnoită actualitate, în măsura în care sursele primare rămân încă o pasăre relativ rară, atât în Rusia, cât și în China.
