Trăim în era comunicaţiilor, mesajele parcurg în secunde planeta, iar dintre ştirile mass-mediei pe primul loc sunt cele violente. Suntem “agresaţi” de invazia lor. Şi nu sunt singurele! Cei care folosesc internetul ştiu: primim zilnic zeci de mesaje –unele valoroase, nu zic nu!- la care sunt ataşate montaje de fotografii poetico-muzicale sau liste de linkuri pentru sute de filme artistice sau documentare, zeci de muzee şi multe altele. Am mai scris despre aceste mesaje retrimise –în bloc- de “prieteni” unei intregi liste de distribuţie. Nu am nimic împotriva partajării unor informaţii utile, dar “impunerea” petrecerii timpului cu nişte selecţii făcute de alţii este, zic eu, o formă de agresiune. Nu-i vorbă că am descoperit recent, când am protestat, că expeditorii înşişi sunt şi ei “victime” ale aceluiaşi sistem de difuzare indiscriminantorie a tonelor de informaţii. Am obţinut mărturisirea lor că, de fapt, ei retrimit mesajele fără să le deschidă, bombardaţi fiind, la rândul lor, de alţii. Dar, de unde apare “obligaţia” de a redifuza, nu ştiu!
Mă întrebam, zilele trecute, dacă violenţa şi agresivitatea la care suntem supuşi astăzi nu stau la baza fenomenului, din ce în ce mai întâlnit, al manifestării “pretenţiilor” în diverse ocazii, gălăgios şi, uneori, nejustificat.
Desigur, educaţia îşi are importanţa ei. Cum bine ştim, la naştere copilul îşi cere viguros drepturile vitale. Aici nu e vorba de “pretenţii”, ci de strictul necesar. Pe măsură ce creşte, copilul îşi diversifică cerinţele. La nevoile vitale, cum ar fi aerul sau hrana, se adaugă cele ale plăcerii, jocurile, care sunt utile şi care, bine alese de părinţi, contribuie la dezvoltarea mentală a copilului. Dar mai târziu, dacă părinţii nu au suficient discernământ, copilul va începe să dezvolte abilitatea de a avea pretenţii nejustificate.
Forma de manifestare a pretenţiilor e diferită în funcţie de vârstă: între 3 şi 5 ani, copiii pot face scene penibile în locuri publice dacă nu obţin ceea ce doresc. Liceenii au, de cele mai multe ori, pretenţii vestimentare sau electronice. Mai târziu, unii adulţi îşi pot manifesta pretenţiile cu vehemenţă când, de exemplu, vor o promovare sau o recunoaştere –să zicem artistică- nemeritată.
Cred însă că, la adult, aroganţa nu provine numai din educaţie. Concepţia “mi se cuvine”, care stă la baza multora din pretenţii, se datorează şi temperamentului, orgoliului, frustrărilor personale, dar şi altor factori. De aceea, poate că ar fi intersant aici să reamintim una din teoriile filosofiei epicuriene.
Celebrul filosof grec (341-270 î. e.n) a clasificat dorinţele omului în dorinţe naturale (din care unele necesare, altele numai naturale) şi dorinţe în van, sau iluzorii. Dorinţele necesare sunt cele fără de care viaţa nu e posibilă, ca mâncarea, băutura, somnul. Dorinţele numai naturale sunt cele de a mânca exclusiv, de exemplu, numai un anumit fel de mâncare. Dar există şi dorinţele în van, cum sunt cele de îmbogăţire, de glorie, de nemurire. Filosoful le consideră foarte importante, pentru că ele sunt de nesatisfăcut, nelimitate şi fără sfârşit. Spre deosebire de dorinţele naturale, care se termină imediat ce nevoia respectivă e satisfăcută (odată ce am băut nu mai mi-e sete), celelalte funcţionează pe principiul “mereu mai mult”. Şi chiar dacă o asemenea dorinţă – de exemplu o îmbogăţire – e satisfăcută parţial, ea nu face decât să alimenteze creşterea dorinţei, iar plăcerea e de scurtă durată. Lecţia dată de filosofia epicuriană este de a nu ceda dorinţelor iluzorii, ci de a trăi în echilibru cu natura.
Platon compară omul cu dorinţe iluzorii cu un “coş fără fund”, iar a ceda acestora e ca şi cum plăcerile ar fi turnate într-un butoi perforat. Teoria epicuriană încurajează satisfacerea plăcerilor naturale – de exemplu consumarea unei mâncări rafinate- dar atrage atenţia asupra pericolului ca luxul să devină obicei şi ca lipsa lui să provoace suferinţă. Teoria nu înlătură abstinenţele care, prin compensaţie, duc la plăceri.
De ce am amintit teoria de faţă? Pentru că mi se pare că în ziua de azi, invazia şi accesibilitatea informaţională au dat naştere unei forme de plăceri care, deşi nu naturală (nu “se moare” fără ea), constituie un “modus vivendi” de care nu ne putem lipsi şi care e responsabil, în parte, de proliferarea pretenţiilor. Unde este astăzi modestia omului? În societatea modernă, lăudărosul şi pretenţiosul are mai multe şanse de succes decât modestul care nu ştie să “se vândă”. Sigur, succesul e o plăcere iluzorie în teoria epicuriană, dar astăzi cine mai trăieşte numai din plăcerile naturale? E nevoie de un job pentru a-ţi câştiga existenţa. Ori, succesul în obţinerea jobului se obţine prin competiţie, un act violent care, ca şi altele, încurajează apariţia pretenţiilor.
Şi totuşi eu mai sper ca, prin mulţimea copleşitoare de oameni cu pretenţii nejustificate, să mai descopăr şi astăzi persoane modeste şi fără pretenţii, în a căror valoare continui să cred cu tărie.
