Suntem oameni buni și ne plac câinii. Credem, și eu, și soțul meu, și familiile noastre, că în ochii unui câine găsești prietenie și dragoste necondiționată. Tot asta ne-am dorit să transmitem mai departe si copilului nostru. Plus că bietul de el se cam speria în plimbare pe lângă curțile vecinilor, de unde săreau izbindu-se cu nerv de garduri tot felul de prieteni ai altor oameni.
no images were found
Am început dresajul când Leuța a împlinit 5 luni. Sub amenințarea fermă a tatălui meu, veterinar cu vechime, că la vârsta asta nu-i chip să înveți cățelul nimic, că ne iau banii degeaba, ne-am prezentat cu Leuța trăgând din greu în lesă în toate direcțiile ei preferate, la dresaj.
Am început prin a dezbate cu cine să facă Fata orele? Eu aveam timpul și flexibilitatea, dar mi-era frică de ea. Sergiu, soțul meu, nu prea avea timpul si flexibilitatea, dar nu-i era frică. Așa că, selectând după criteriul cui îi e mai frică, am devenit fericita câștigătoare a câte două ore de antrenament, de trei ori pe săptămână, până la cumințirea Bestiei.
Te uiți la filmele cu dresori/psihologi de câini care îți arată cum atitudinea e totul. Cum e doar un joc al dominației. Câinele nu știe multe, el vrea să domine, iar tu nu ai nimic altceva de facut decat să i te prezinți sigur pe tine și cu umerii trași în spate. Și te gândești la filmele alea frumoase în care vine el la tine din dragoste, are grijă de copil… Și pe urmă te uiți la tine în curte. Unde Bestia sare ca de pe arcuri, te asaltează când ieși și îți rupe, pe rând, toate cele 3 perechi de pantaloni pe care le aveai pentru vara asta. La tine în curte, unde nu mai scoți rufe la uscat pentru ca Fata știe să se joace (la cele 10 kile de pe vremea aceea) cu tot uscătorul plin de rufe. La tine în curte unde seara tragi la sorți pe ghinionistul care trebuie sa iasă ca să hrănească pe prietenul nostru cel mai bun, care ne dărâmă cînd ne vede pentru că suntem haita lui dragă.
Am mers toți trei la dresaj. Ne-am dus cu toții ca să mai tragă cu urechea și Sergiu, să vadă și copilul cum facem. Cum e Leuța când e cuminte. (copilul care avea nevoie de asigurări că fata e legată înainte să fie de acord să iasă din casă). Nu e ușor. Îți trebuie răbdare. A dracului de multă răbdare. Îți trebuie 2 luni pentru vreo cinci comenzi si pe urmă exercițiu cât încape ca să le țină minte. Pentru că au dreptate toți, domnul dresor/psiholog de la tv, dresorii noștri, și probabil și tata. Nu ne-am dus ca s-o învățăm să treacă prin cercuri de flăcări. Ne-am dus ca să învățăm noi cum să avem câine. Și cu greu, cu exerciții lungi, prin ploaie și vânt, fleoșcăind bocancii prin noroi, am început să o învăț pe Leuța, adică să învăț împreună cu ea să avem un limbaj comun.
Cu lesa în mână, Leuța e a mea, face cum zic eu. Se uită în continuare direct în suflet până ți se înmoaie picioarele, dar a învățat de la mine că nu vreau să mă muște, că nu vreau să sară pe mine când ies din casă (are 7 luni și vreo 16 kilograme și încă îi place să sară ca o minge, dar măcar nu pe noi), că nu are voie să dărâme copilul oricât de tare i se pare că e cățelul cel mai mic din familia asta a ei.
Nu e treabă de învățat trucuri dresajul ăsta. Înveți cum să ai un câine. Cum să te porți cu un câine. Cum să nu uiți că e câine nici măcar atunci când îl pupi pe bot. Am învățat s-o iubesc pe Leuța când am înțeles că are nevoie ca eu și ai mei să fim conducători de haită ca să se simtă bine și în siguranță în haita ei. Dacă noi, câinii aștia mari care au mâncare de dat, nu conducem haita, atunci se oferă ea s-o conducă, că cineva trebuie să se ocupe și de asta.
De dresat, băieții ne-au dresat pe noi, iar noi… am dresat câinele. Și pe urmă, dacă nouă ne face plăcere… putem s-o și pupăm pe bot.