Din strada Alexandru Ioan Cuza se risipea o cruce de drumuri bătute, care legau Primăria de bulevardul principal, lăsând centrul vechi deoparte, cu toată conştiinţa lui. Istoria acestui loc era, ca orice cronică de viaţă, o ficţiune. Depinde cine o scrie şi cine o pricepe, cine o bănuie şi cine o crede. Eu mă născusem aici, în oraşul în care erau toţi ai mei, motiv pentru care îmi părea că oamenii dragi sufletului meu nu ar fi încăput niciodată în alt loc mai bine. Potrivirea aceasta era rostul unei confuzii prin care nu mai reuşeai să discerni ce e intim de ce e domestic, ce e propriu de ce e împărtăşit. M-am dus la anticariatul din colţ, unde de fiecare dată, nişte ruguri subţiri şi parfumate mistuie câteva esenţe tari într-un suport minion, mereu fumegând şi nepotolit. Anticarul schimba discul unui pick-up răsărit parcă din altă epocă, iar dacă nu l-ai fi găsit într-un anticariat, ai fi zis poate că între pereţii ăştia stă troglodit un muzeu. Nea Ilie ştie că de la el cumpăr tot ce e mai bun. Bun, pentru că îmi păstrează în sertarul de sub sanctuarul de beţisoare parfumate tot ceea ce îi cer, strecurat într-un coş. De la o vreme, toate poliţele sunt prea colorate: cărţi noi, aduse la preţ de anticariat direct de la edituri, aţâţă orice ochi educat în judecăţile de gust. În mod normal, constatarea asta nu îşi are noimă- tot ceea ce place se prezintă în termeni de naturaleţe şi instinctualitate, dar când obiectul preferinţei este unul clasic, ba chiar boem, tinzi să spui, poate doar dintr-o prejudecată, că ai gusturi. Clasicul normalizează. Puţini simt asta.
Eram însetată după literatură de consum, după ceva care mişcă ideile şi le reaşează într-o ordine inspiraţională, ba chiar productivă, după o ticluire de cuvinte în cotoare dense, care irigă toată oboseala scrierilor tehnice într-o minte desluşită. Căutam ceva pentru sufletul meu, o carte cu care să fac pereche pentru o zi- genul acela de aventură care nu se uită şi se iartă. Romane istorice – iată- cerul gurii mele căsca un „da”, după cum zice Nietzsche, şi mâna mea a luat de acolo ce mi-a vrut sufletul. Ciudăţenia face că prefaţa începea în ton cu micile mele pocnitori de idei din timpul promenadei de dimineaţă. „Toate istoriile sunt opere de ficţiune. Primii istorici au fost poeţii, iar, până relativ recent, această sarcină a fost lăsată pe seama apologeţilor experţi, a mincinoşilor şi a povestitorilor. Istoricii contemporani se rezumă să aplice prejudecăţile academice moderne la această moştenire atemporală de calomnie, de muşamalizare şi de relaţii publice geopolitice”. Aveam să iau romanul lui Ennis fără să stau pe gânduri, aveam să îl duc acasă şi să îl las să se desfacă pagină cu pagină, aveam să îl iscodesc şi să caut noima unui verdict vehement într-o scriere inaugurală a unui roman de larmă şi patimă. Avea să îmi placă- thriller politic şi artă renascentistă într-o conflagraţie de lumi aparţinând lui da Vinci, lui Ludovico Sforza ori Isabelei de Aragon. Dincolo de asta, urma să citesc tot în lumina unui chin mai vechi, căutând un răspuns pentru iscoada mea din copilărie: de ce cred unii că istoria este doar conştiinţa scrisă a altora despre tine?
La dreapta, Climate-ul lui Andre Maurois, una dintre cele mai dragi cărţi ale sufletului meu. Acolo am citit pentru prima dată că „un bărbat are o carieră, pe când o femeie poate trăi vieţile tuturor bărbaţilor pe care îi iubeşte. Ea poate încerca emoţiile a zece vieţi fără plictiseala zilnică de a le trăi”. Iar apoi am trăit toată viaţa cu obsesia ca nimeni să nu vadă în mine aşa ceva.
Pe a doua pagină a romanului scria cu o iscălitură albastră, de cerneală risipită: „Mariei, în speranţa că o să mă ierte. De la Paris, 1972”. Poate cineva văzuse în ea ceea ce eu nu aş fi vrut niciodată să se creadă, apropo de ceea ce scrisese Maurois trei rânduri mai sus. Poate cineva o înşelase. Poate nu îi răspunsese la scrisori. Poate îi promisese ceva şi apoi a uitat-o, cu făgăduială cu tot. Dar pentru mine, fata din anticariat cu portmoneul în mână, era istoria necunoscută a unei femei care în urmă cu 41 de ani trebuia să şteargă din amintirea ei o durere. Istoria ei era, pentru mine, conştiinţa scrisă a celui care cu remuşcare, spera la o izbăvire omenească.
Am închis cartea şi am cumpărat-o, deşi mai aveam un exemplar acasă. Nu ştiu de ce. Dar am zâmbit aducându-mi aminte că pe a doua pagină a Bibliei mele din bibliotecă, ai mei scriseseră „Cumpărată astăzi, 14.08.1992, când Oana, împlinind şapte luni şi şaptesprezece zile, a spus pentru prima dată mama”. Peste câţiva ani, poate o să plece altcineva, dintr-un anticariat, cu destinul meu în buzunar, aşa cum apare el scris, în câteva cuvinte, pe o pagină de carte veche. Deocamdată, cartea Mariei e la mine. Nimeni nu ştie dacă şi pe cine a iertat. Dar trebuie să recunoaşteţi că puterea cuvântului e o mare bizarerie: câteva litere cu sens, scrise într-o dedicaţie de o şchioapă, înaintea a trei sute de pagini de ficţiune aşezată şi premeditată, spun mai mult despre viaţa unui om decât ar lăsa el vreodată să se ştie.