*când eram mic, aşa mă-ntreba bunicu-meu atunci când îmi facea cacao cu lapte.
Marile idei, marile concepte – de-acolo mi se trage. Marile design-uri, eheeehee, Vignelli la noi – l-ar da afară în două săptămâni, nu ştie să randeze, să pună şmacul de frişcă pe plicurile de budincă ca să facă poftă. Aşa am păţit şi eu când m-au chemat la Le Poupou, la interviu. Cu surle, „Ştiţi, am primit portofoliul, ni l-au trimis unii, e fenomenal, Swiss design nu altceva, glanţ, merge ceas, mă şi înfior când mă uit. Ce idei, ce concepte, ceva de-a dreptul uimitor!… Noi am avea nevoie ştiţi, pe şampoane, pe budinci, la compot acolo, la sclipici, la picătura de apă, să le facem apetisante! Marile design-uri! Ştiţi să faceţi şmac din acela? Sa fie mmmm când îl pui pe plic, la frişcă, acolo, cu căpşuni, să plângă copiii, părinţii înnebuniţi! Ştiţi aşa ceva? Cu şmacul?”. Nu, nu stiu cu şmacul, eu, simplu, simplificat, lucrând la concepte, la abstractizare, tragând o linie şi gata! Şmac? Nu, nu ştiu, cu efecte, spirala de frişcă, stropii de bere, nu mă prea pricep, nici nu mă interesează… Nu-i nimic, până la urmă s-a schimbat, opusul: „De fapt, dacă mă uit bine, aveţi nişte lucrări aşaaa, cam liniare, cum să vă spun. Cam plictisitor, prea simplu, n-au vână, ritm, ritmul contează! Culori, multe culori, nebunii, vreau nebunii! Nu aveţi aşa ceva, îmi pare rău că v-am mai chemat, m-am înşelat, noroc că mi-a deschis ochii art-ul, un om deosebit, cutărică, aţi auzit de el? Vaiii, dar face nişte vârtejuri, nişte texturi, şampoane, iaurturi, ceva de speriat, toate de la zero, un adevărat artist! Nu ştiţi aşa ceva, nu? Ne pare rău… Ne pare rău…”. Eu, un plictisitor, liniar, sâcâitor cu prostiile mele, leneş, putoare, nici măcar sex, prefer să dorm, bursuc!
Dar la Tafazz, mici-mici, vai cum a fost! Dat afară după trei săptămâni! Cam isterică gagicuţa, puţin dusă, o ia din ce in ce mai rău la vale. Timp irosit, nervi… Păcat de Marieta, fată bună, acolo de-o viaţă. Dar şi ea se plânge: „Au început să-mi crească mustăţi. Vezi? În sărăcie… am plâns, m-am speriat. Panicată. Am spus că n-o să mor aici, pe metereze. Deşi de 20 de ani… of”. Ea, cu căţelul, dormind acolo pe sub birouri, vânzând mobila din casă. Ajung să iau lecţii eu, cel mai coios pe design, pe marile concepte, scoase aşa, pocnind din degete, briliante, strălucitoare. „Astea nu-s bune. Cred că va trebui să schimbaţi culoarea. Şi fontul. Şi poza, tot! Nu ştiţi nimic, noi aici ne satisfacem clienţii, sluga, săru’mâna. Şi dumneavoastră cu aerul ăsta elitist… Ne daţi afacerile peste cap, deja avem reclamaţii, cu concursul de ski, cu magazinul de suveniruri, catalogul! Chiar nu merge, nu vedeţi? În plus, sunteţi îndărătnic, simplist, prea minimalist, lipsit de substanţă, sec de-a dreptul! La noi nu se cere aşa ceva, psihicul românesc e altfel, habar n-aveţi! Scandalagiu, aţi putea fi mai obedient, de pildă la coperta de carte, aşa, în 45 de minute credeţi că… un ţac-pac? Marea idee cu spirala tricoloră? Un efect, emboss poate, sau să-i daţi o umbră? Pur şi simplu nu vreţi! Incăpăţânat, mormăitor, nu vreţi să fiţi de acord cu mine că ideea ce v-am dat-o e fantastică. N-aţi produs nimic de când sunteţi aici! Un ratat, figurant!”. Dat afară după 3 săptămâni. Adio! Eu, marele, proiecte cu Vulpesa, la utilaje, logo, identitate, comunicare, heheee! Şi cu utilajele, ce alergătură după bani! Am silit-o. Plângea, sărăcia e mare, tocmai işi luase maşină, ştiu, dar la mine e catastrofă deja. Şantajez de-a dreptul. Acolo în stradă, au scos banii din bancomat, mi-au dat teancul. Ca un traficant, cu buzunarele burduşite, deja lumea se uita chiorâş. „Proxenet? Fetele plâng, să-l ardem, chemaţi poliţia, dă-i, atinge-l la genunchi, pune-l jos, la pământ, să se înveţe minte! Raketul!”.De-abia am scăpat, fugărit pe străduţele din Amzei, pitindu-mă pe după tarabe, pe sub maşini, cu buzunarele pocnind de la teancurile de bani. M-ar fi jefuit, de fapt ăsta era motivul, nici vorbă de milă, de lacrimile fetelor, neah! Ţigani, mie mi-ar fi luat banii, pe ele le-ar fi traficat în Albania, Kosovo scria pe paşapoartele lor! Plânse, acolo în mijlocul străzii!
„Tu încă nu te-ai maturizat, ai rămas un măgar, poate întâlneşti pe una, pâinea lui Dumnezeu, nu altceva. Şi atunci ce-o să faci? Fără un ban, cu toate prostiile tale, bine că nu m-am încurcat cu tine, mi-am dat seama repede!”.
La PacPac, la întâlnire cu heads of design, ei mă chemaseră, sunt o curiozitate, intrig, mereu pe scandal, cinic, mizantrop, misogin, porc. Se plictiseau, îi vedeam cu coada ochiului, mă ambalasem, mă luase valu’, jucam jocu’ acolo, în faţa lor. Îi vedeam cum căscau frecând iPhoanele, eu pălăvrăgeam înainte, despre Saville, Rand, le venea sa borască. „Excelent! Uimitor! Excelent, exceleeent! Bravo! Bravo! Nu-i aşa că-i fenomenal? Să-l chemăm la noi, dragă, e colosal, un Sfinx, zeu, nu altceva! Haideţi, haideţi, gata, vom face formele, batem palma! Nu, nu acum, dar aveţi răbdare, vă vom căuta, negreşit! Negreşit!”. Eu? Spectacol garantat! Hopa-Mitică! Vedeam maşinile de afară, decapotabile toate, ochelari scumpi, hipsterime, poponari, cocktailuri, bufet, party, noaptea agenţiilor, să-i îmbuibi pe fraieri, ah ce show aş face, Iosefini garantat, Cirque du Soleil, gândiţi-vă câţi vor veni aici, clovneriile mele – aur curat. Alin, îl ştiţi, când ne îmbătăm îmi spune mereu: „parcă ai fi Elvis, mă”.
Mai fusesem la niste pufuleţi, nu mai ştiu cum se cheamă, o tăntică grăsuţă aşa, cu ochelari, o matuşică gătind sarmale, ceva casnic, uşurel, gulu-gulu cu căţeluşi, piu-piu, le dodo, oh, oh. Îmi spusese „sper că nu sunteţi zodia Leu, că noi nu lucrăm cu Lei!”. Eu Leu?! Niciodată Leu! Niciodată!! Leii? Ruşine! La abator, la sapă, la Canal. Leu? Niciodată! Deci mă încadrez! „Nu pareţi serios. Chiar dacă nu sunteţi Leu. Genul ăla… hoţ, hoţ! Soţul meu, asociatul, nu permite să întârziaţi, să nu respectaţi ierarhia, aici toţi, sluga!”. Să trăiţi! Săru’mâna! Respecte, respect! „Ce vă doriţi cel mai mult de la viaţă? Ce speraţi? Ce aşteptări?”. Eu? Să vină Cupa în Giuleşti, doamnă. Cupa în Giuleşti. Visul meu, pentru asta trăiesc. „Şi banii? Cam cât? Cât?”. Modest, modest, 1000 Euro. Sume mici, foamea de la o lună la alta, panică în buzunare, angoase, insomnii, banii de meci, de mers la sală, adică nu poţi să apari pe stadion aşa, ca un slăbănog terchea – berchea. Noi din 1923, probabil ştiţi, atelierele reunite. Toţi ciocănari la Griviţa. Căliţi, de mici hrăniţi cu jar, foc! Pe stadion ca gladiatorii, numai muşchi, la bustul gol, -20 de grade, Siberia, urlând pe garduri, frustrări, sărăcie, foamea, şomajul, jos comunismul, să moara steaua şi dinamo, hipsterii eco ciomăgiţi, jos, jos, la gioale, la cafteală! Zburau gardurile, până venea poliţia se prăvăleau tribune, hectare întregi, aruncau scaune, petarde, telefoane, huiduieli, cofetarul la puşcărie, dube incendiate, revoluţie în Giuleşti, ceva de speriat! Toate astea… nu se poate, chiar nu se poate fără sală, odihnă, hrană, confort, ah şi creativitatea, era să uit, nu că n-ar fi importantă, în fond din asta trăiesc, marile design-uri, marile idei, tot ce mi-am dorit vreodată. Aţi fi aflat până la urmă, în zi de meci nici nu dau pe la serviciu, trebuie pregătit totul în detaliu, bătăi în tramvaie, frumuseţea vieţii, femei prinse la înghesuială, alea nu zic nici „mâc”. Mucles, linişte, vis, vântul şoptind…. Sigur, ne auzim, respectele mele, îmi daţi mail? Sau telefon? Aş prefera telefon, ca să mă prindeţi instant. Metrou, toaletă, nu contează. Instant, zbârnâie. Sunt mai conservator, ştiu, nu iPhone, dar de fapt din sărăcie. Aştept un răspuns, sigur că da, sluga, adio! Ăştia adevăraţi, ca mine, nu mai au nici o şansă. Poponari, pidosnici, pederaşti, fătălăi, domnu’ ia pompă, bielă – manivelă, caramele pentru băieţei, asalt la orfelinate, feministele – ăştia da, cheia succesului. E vremea lor.
La Froggy. Întâi m-am întălnit cu ea, genul mai flop-flop, poalele-n cap, să-ncingi la dodoaşcă, şefa, bossy, creativă, voia, voia, dar m-am ţinut bine, n-am chemat-o, hehehe… zâmbete, mnom-mnom. A doua oară un el care tot timpul mă întreba ce parere am avut despre ea, ne-am certat îngrozitor, ne contraziceam, ma enerva teribil, obosisem…
„Forme inovative! Ştanţe deosebite! Mai stylish! Mai feminin!”. Ce-i drept, când intrasem în agenţie mă speriasem. Papă-lapte, până-n 20… de fapt puberi, 14, 16. Teribilişti, drogaţi, shemale, desenând fără ouţe, frecangii, bând cocktail fără alcool, neştiind ce e ăla un stadion, ce sunt marile lupte, experienţa vieţii, de-acolo-ţi tragi seva! Subcultura, n-au pus mâna pe o carte în viaţa lor. Să-mi spună „săru’mâna”. Mi se făcuse greaţă. Voiam să o iau la fugă, dar nu se făcea să o zbughesc aşa. Secretara mă ţintuise cu privirea, nu puteam să…
Pumnii strânşi, urmărindu-i pe toţi păsăroii ăia cum se bulăneau pe holuri, chicotind, vidanjându-se aşa, în văzul tuturor. Homoland, desfundători, pompatori. M-a mirosit gagica. Dintr-o bucată, băutor, abraziv, fără superficialităţi. Nu i-am plăcut. Credea că-i pun în pericol păsărica, la toalete hărţuiala, the pizza boy, udată toată, confuză, primul bărbat adevărat din viaţa ei. Masculul alfa, îi mâncam pe toţi, cruzi, greţoşi, necopţi… Praful, praful se alegea!
