În fiecare an, imediat după “Labor Day” (prima luni din septembrie), Toronto devine gazda festivalului internaţional de film, TIFF.
În prima zi de festival, în centrului Toronto-ului e mare agitaţie. Aici s-a construit edificiul “Bell” destinat lui TIFF. În apropiere mai e un edificiu destinat TIFF, “Scotia Bank”. Între edificii mişunau delegaţii din “industry & press”, de toate vârstele, cu legitimaţiile agăţate pe gât. Nu toţi păreau entuziasmaţi, dimpotrivă, unii păreau preocupaţi şi dezorientaţi, alţii chiar chinuiţi.
Intrarea la filme se făcea sub îndrumarea unor persoane cu cască şi microfon îmbrăcaţi în negru, care aveau ca ajutor, o armată de 2.500 de voluntari cu tricouri portocalii. Printre ei, multe cucoane frumoase, chiar şi mai “coapte”. Poate că visul lor neîmplinit fusese să devină vedete şi acum se mulţumeau să fie măcar în apropierea lor! Cei cu cască şi microfon erau bine informaţi, cei în portocaliu, desi doreau să ajute, nu prea reuşeau întotdeauna.
Cei cu “voucher” pentru “industry & press”, ca mine, erau îndrumaţi la sala respectivă. Dar mai întâi era coadă afară. Apoi persoana cu cască – care te bifase cu creionul pe o hârtie unde avea lista cu filmele – întreba cine era pentru filmul cutare, iar celor care ridicau mâna li se dădea un “token” (cartonaş colorat), culoarea depinzând de film. La fiecare sală erau câte 5-6 voluntari care verificau voucherul şi culoarea “token”-ului. Acesta era oprit şi intrai în sală. Dacă trebuia să ieşi înainte de începerea filmului, ţi se dădea o bucăţică de hârtie cu un desen de mână pe ea, ca să poţi intra înapoi. Bănuiesc că fiecare sală avea “desenul” ei, ca nu cumva vreun individ să intre în altă sală. Mi s-a părut complicat sistemul cu “token”-uri, dar negresa grăsuţă şi mămoasa care avea cască şi învârtea listele şi “token”-urile mi-a spus cu un zâmbet irezistibil că, într-adevăr, sistemul e complicat, dar funcţionează! Şi eu care crezusem că totul s-a informatizat! Sincer, am fost plăcut surprinsă când am văzut eficienţa sistemului bazat pe creion şi hârtie.
Pe strada King, cea cu cinematografele, e linie de tramvai. Circulaţia maşinilor era din când în când interzisă, drumul barat cu garduleţe, dar tramvaiele erau lăsate să treacă de politişti bine dispuşi care mutau de colo-colo gărduleţul. Frenezie, bucurie, oboseală, dezamăgire, totul se putea citi pe feţele participanţilor. Pe ici pe colo, chiar în mijlocul străzii, era câte un actor de la Holywood căruia i se lua interviu şi mai vedeai – pentru cine fusese montrealez – figurile familiare ale cineaştilor din Montreal, vorbind în franceză.
Aventura “TIFF” mi-a făcut, în general, plăcere. Am preferat să aleg, din cele peste 300 de filme de pe afiş, producţiile europene. Cele nord-americane vin, oricum, în oraş după festival.
Au fost prezentate trei filme româneşti: “Three interpretation exercises” (Trei exerciţii de interpretare), de Cristi Puiu, în coproducţie cu Franţa, “When evening falls on Bucharest” or “Metabolism” (Când se lasă seara în Bucureşti” sau “Metabolism”) de Corneliu Porumboiu şi “Child’s Pose” (Pozitia copilului) în regia lui Călin Peter Netzer , film premiat cu Ursul de Aur la festivalul de la Berlin 2013.
Filmul “Trei exerciţii de interpretare” este în franceză şi durează 156 de minute. Dialogul este bine conceput, inteligent, intens şi palpitant. Sunt abordate câteva teme filosofice şi se fac trei încercări de a interpreta un pasaj din Biblie, de unde şi titlul. Decorul filmului, de asemenea, e plăcut, discuţiile având loc fie într-o grădină, fie într-un mic apartament. Ne împrietenim de-a lungul filmului cu personajele, ne face plăcere să le auzim, lungimea filmului nu deranjează. Finalul este neaşteptat şi dă forţă filmului. Jocul e excelent. Poate ca mi-ar fi plăcut, totuşi, ca imaginile să-mi fi provocat o emoţie comparabilă ca intensitate cu a dialogului.
Filmul lui Corneliu Porumboiu, “Când se lasă seara în Bucureşti” sau “Metabolism) este o poveste de dragoste în care, de asemenea, dialogul este foarte bine scris. De fapt pe scheletul aceastei poveşti îşi crează Corneliu Porumboiu “spaţiul” în care îşi expune ideile, întrebările, incertitudinile. Actorii Bogdan Dumitrache (care mi se pare că seamănă cu Gerard Philippe) şi Diana Avrămuţ se achită excelent de datoria lor de a face “film în film”. Credeam, datorită titlului “Când se lasă seara în Bucureşti”, că voi vedea ceva din Bucureşti, dar au fost puţine secvenţe cu oraşul – acestea văzute din maşină, în ceaţă. De fapt abia la sfârşit am înţeles că titlul se datorează unui frumos cântec… De ce autorul a ţinut să dea şi un al doilea titlu, “Metabolism”? Interesant de aflat. Noul curent cinematografic implică scene lungi şi statice, camera operatorului se opreşte şi asistăm fie la un dialog, fie la o aşteptare silenţioasă. Corneliu Porumboiu aplică acest gen de filmare, la care vine cu o idee nouă: sub pretextul “filmului în film”, asistăm la repetarea obsesivă a aceleiaşi scene.
no images were found
Cel de al treilea film românesc, “Poziţia copilului”, premiat la festivalul de la Berlin 2013, a avut un mare succes. În film joacă acelaşi “Gerard Philippe” – Bogdan Dumitrache – şi Luminiţa Gheorghiu, pe care o cunoastem deja din “4-3-2-1”, “Moartea d-lui Lăzărescu” şi care are o performanţă actoricească deosebită. Nu numai tema abordată în film este foarte intensă: relaţia mamă fiu – o mamă care-şi pierde copilul într-un accident, alta care şi-l pierde prin îndepărtarea lui emoţională -, dar fiecare secvenţă a filmului este deosebită, atât ca imagine, ca joc, dar şi ca profunzime a textului. Regizorul Călin Peter Netzer, co-autor al scenariului, Răzvan Rădulescu, celălalt autor al scenariului, împreună cu întreaga echipă de filmare au creat un film cu care România se poate mândri pe scenele internaţionale. De remarcat faptul că la toate proiecţiile lui din Toronto, avalanşa publicului a umplut complet uriaşele săli în care a fost programat.Cum spuneam, experienţa “TIFF” m-a îmbogăţit. Toronto e un oraş vibrant. Am întâlnit, la cozi, persoane care mergeau la câte 4 filme pe zi. Am văzut, lângă mine, la o proiecţie pentru “industry & press”, un japonez care-şi lua notiţe în japoneză în timpul filmului fără să se uite pe hârtie! Iar la alt film, un domn care avea o lanternă minusculă, a scris tot timpul filmului, uitându-se numai la hârtia lui. Poate că scria despre un alt film, deoare cel de pe ecran era în turceste şi nu cred că înţelegea limba fără să se uite la subtitrare!
Am vizionat şi alte filme, dintre care două care m-au impresionat: unul polonez, altul suedez.
Filmul polonez “Ida”, de Pawel Pawloski, are o uriaşă forţă de transmitere prin imagini, în ciuda peliculei alb-negru. O călugăriţă catolică află – prin anii 60 – că este evreică, iar părinţii i-au fost omorâţi în vremea naziştilor. Aici, dialogul rămâne pe plan secund, imaginile sunt cele care tulbură până la lacrimi.
Filmul suedez “Hotel” este scris de scenarista Lisa Langseth, născută în 1975 şi care în 2011 a luat un pretigios premiu suedez. Filmul este de o mare frumusete, deşi subiectul e trist: o tânără trece printr-o nenorocire – în timpul naşterii, copilul ei e ştrangulat de cordonul ombilical şi rămâne cu sechele ireversibile. Mama face o depresie şi merge într-un grup de terapie. Nu cunoaştem problemele celorlalţi, dar în grup apare ideea ca fiecare să pretindă că este altcineva. Membrii grupului pleacă împreună şi petrec câte o noapte, în camere individuale la diverse hoteluri. Transformarea pe care o suferă fiecare dintre aceşti oameni, traumatizaţi de propriile lor probleme, când devin “alţii”, aminteşte de jocurile din copilărie, în care intram cu toată fiinţa. Actorii sunt bine aleşi, tradiţia şcolii suedeze de film nu se dezminte. Am plâns, am râs, am trăit cu aceşti oameni suferinzi, i-am iubit cu intensitatea cu care s-au iubit între ei la sfârşitul “jocului” lor de “a fi alţii”. Dacă aveţi ocazia, acest film nu trebuie ocolit.
După terminarea festivalului, când verva din jurul străzii King a amuţit şi oraşul şi-a mutat pulsul pe alte străzi, eu rămân cu amintirea experienţei citadine în care, pe lângă bucuria filmelor vizonate, am trăit forfota trotuarelor, clinchetul tramvaielor, varietatea afişelor, calmul poliţiştilor şi imensul farmec al acestui mare şi cosmopolit oraş, Toronto.
