Uneori cred că oamenii ţin prea mult la memoria lor. Iartă, dar nu uită. În mintea fiecăruia dospeşte bilanţul de păcate, condica – din când în când scrisă epistolar, de la unul la altul- de paşi greşiţi, de piruiete neelegante moral. Pentru cei din breasla asta, viaţa, într-adevăr, se măsoară în ani. Pentru cei care vor de la lume tot ce este mai important, dar scurt, prin natura lui, apar clipele de bun augur, momentele de elogiu, coabitările care devin, cu îmbujorare, camaraderii.
Mi se pare că într-un fel barbar şi tărcat, universul e compus din socoteli agresive pe turta altora.Nu că ar fi vorba de o judecată de gust, însă mie îmi plac oamenii întregi, dacă tot vorbim în monede de schimb şi în măsuri; iubesc oamenii care dau vieţii creativitate şi nu un pattern. Un mod de viaţă nu trebuie să fie un pattern; nicidecum, ci o creaţie continuă de sine, o desăvârşire care alătură nu doar bucăţile risipite din fiinţa ta, ci şi două făpturi la un loc, întru zidirea unor lucruri pentru care pluralitatea sărăceşte şi unitatea impune un monoteism. Acestea sunt momentele în care matematica socială şi afectivă păleşte în greutate. Când „unu plus unu fac unu”, ai soluţia celor mai multe necunoscute din reflecţia morală a cotidianului.
Dar pentru oblojirea sufletului, plictisul avangardei numerice ne copleşeşte pe toţi. Când „luarea la bani mărunţi” a încetat, retrospectiv, te întrebi „care e preţul corect” pentru greşeala cuiva? Adevărul e că unde e loc pentru iertare, nu e loc şi pentru dileme. Cu tot meşteşugul ei social şi cu morala creştină, iertarea are apucăturile iubirii binecuvântate: nu se laudă, nu se trufeşte. Să mergem mai departe: ba chiar nu moare niciodată.
Dacă unii ar mai lepăda din subvenţiile de entuziasm şi orgoliile împrumutate, memoria ar purta un hram mai decent. Pentru cei care îşi păstrează voinţa de putere în buzunar şi nu în suflet, alchimia socială e doar un curat instrument de tâmpenie. Morala, de fapt, e una mai simplă de atât, scutită de conţinuturile brut nietzscheene, numai dacă priviţi în jur: iertarea are voinţa ei de putere. „Contabilitatea creştină” nu există. Cel puţin, nu va exista niciodată pentru abacul cu greşeli. Dincolo de clemenţă, de dragostea pentru Celălalt, de înţelegerea celei mai frumoase punţi de alteritate, există o osmoză pe care mulţi au trecut-o din decalog în rândul poveştilor decameronice de adormit prunci: când ierţi, îţi ierţi propriul sine răsfrânt în fiinţa celuilalt. Abia atunci îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Abia atunci, unu e identic cu sine. Tautologiile sufleteşti sunt singurele mecanisme care mai au puterea de a da naştere unei lumi noi. Îngrijiţi-vă să nu o puneţi în giulgiu prea curând.
