Şantier 2. Jurnalul unei experienţe intelectuale

Motto:

Cred în realitatea experienţelor care ne fac să ,,ieşim din timp“ şi să ,,ieşim din spaţiu“. (Mircea Eliade, Încercarea labirintului. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1990, p. 46)

Fiecare experienţă fundamentală a lui Mircea Eliade începe într-o bibliotecă exemplară şi se prelungeşte în cer. Tema dezlimitării străbate întregul itinerar spiritual eliadesc, mărturisind tentaţia dezmărginirii şi explorarea unor breşe prin care fiinţa poate trece în lumea de dincolo, într-un teritoriu accesibil doar înţelepţilor, în Shambala. Calea regală către Centrul lumii este guvernată de nostalgia Paradisului, de strălucirea adamantină a originilor, de acea esenţă primordială în care alesul, eliberat de timpul istoric şi de spaţiul profan, se identifică cu divinitatea. Jurnalele de etapă ţinute de Eliade sunt o mărturie a marilor călătorii iniţiatice. Între 1928 şi 1938, într-o perioadă de efervescenţă creatoare, India devine teritoriul misterelor şi al căutărilor în necunoscut, locul unde realitatea şi irealitatea se topesc în magma unor inefabile experienţe spirituale, adesea mistice. Toată literatura lui Eliade din aceşti ani, toate articolele publicate în revistele vremii au, într-un fel sau altul, legătură cu India şi cu periplul scriitorului prin acest spaţiu îndepărtat şi tainic pentru majoritatea occidentalilor. Cu atât mai dificil şi mai laborios devine proiectul reconstituirii personalităţii sale creatoare, aşa cum se definea în perioada interbelică.

Cartea lui Cornel Ungureanu, Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade, prelungeşte experienţa eliadescă din perspectiva unui posibil dialog intelectual cu reprezentantul uneia dintre cele mai frumoase generaţii ale culturii române: generaţia ’27. Volumul cuprinde un jurnal de idei şi de lectură critică, dar este, deopotrivă, şi un jurnal în jurnal, o construcţie vivace prilejuită de alternanţa unor pagini colate de confesiuni din diferite etape ale vieţii scriitorului şi criticului literar Cornel Ungureanu. Autorul caută mereu replica, perechea, acel binom posibil de întâmplări şi dialoguri ce constituie teme comune ale operelor. Calea spre Mircea Eliade este anevoioasă şi labirintică, cu îndoieli şi tatonări, întoarceri şi încercări, promisiuni şi regăsiri. Şantier 2… trebuie înţeles ca o călătorie spirituală pe urmele lui Eliade scriitorul, orientalistul, istoricul religiilor, cercetătorul, fericitul beneficiar al unui experiment biografic de excepţie. Întreaga lui operă şi Şantierul lui Cornel Ungureanu sunt cărţi înrudite printr-un lanţ de cauzalităţi neprevăzute. De altfel, autorul recunoaşte în cuvântul introductiv al confesiunilor sale: ,,India mea este personalitatea lui Mircea Eliade. Sau opera lui, aşa cum reuşeşte să o descopere un critic (istoric literar), încă tânăr în 1968, tocat de interdicţii în 1980.” (Cornel Ungureanu, Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade. Bucureşti: Cartea Românească, 2010, p. 10).

Prima parte a cărţii corespunde unei etape pregătitoare, iniţiatice, şi stă sub un dublu semn întemeietor: al lui Parsifal şi al Tatălui. Cornel Ungureanu împărtăşeşte destinul vechiului cavaler, iar marele vis, Sfântul Graal, dobândeşte o concreteţe fascinantă, luând forma unei comori epistolare şi bibliofile: corespondenţa lui Kőrösi Csoma Sándor cu Giovanni Szucs, precum şi o ladă plină cu manuscrise aparţinând marilor orientalişti. Pe urmele arhivei, într-o suită de întoarceri în timp şi de rătăciri printr-o geografie a Banatului, scriitorul ajunge la Zăgujeniul copilăriei şi al Castelului contelui Juhasz, fostul păstrător al comorii. Amintirea Tatălui, notar la Zăgujeni într-un trecut nu foarte îndepărtat, evocă personajele emblematice ale vechiului Imperiu, oamenii datoriei, excelenţi administratori şi păstrători ai tainelor şi ai ordinii lumii. Presupunerea că în arhiva pierdută s-ar mai afla corespondenţa lui Mircea Eliade cu René Guénon, ba chiar şi Cartea morţilor tibetani, reprezintă primul reper important. După 1944, fractura istoriei a grăbit sfârşitul unei lumi prin naţionalizarea castelului, vandalizarea locului şi a bibliotecii, profanarea capelei. Experienţa morţii şi întâlnirea cu mesagerii de dincolo previn asupra unei logici răsturnate a evenimentelor. Acum intră în scenă ei, ţiganii, urmaşii celor pribegiţi din India, care năzuiesc la spaţiul lor matricial ca spre un Paradis pierdut, un ţinut al făgăduinţei şi al fericirii eterne. Se află mereu în centrul atenţiei autorului, ca vrednici (sau nu) descendenţi ai unei civilizaţii străvechi. În trecut, Ernesto Szucs, bibliotecarul contelui Juhasz, intenţionase să călătorească în Tibet alături de ţiganii din Banat, abili deschizători de drumuri graţie unui instinct al orientării adânc înscris în subconştientul lor colectiv. În timpul prezent al confesiunii, Lazăr Dragomir îşi exprimă deseori visul de a se reîntoarce în Edenul indian, săvârşind o călătorie iniţiatică alături de Cornel Ungureanu. Puţinele manuscrise şi tipărituri salvate de avântul distrugerii colective constituie primele mărturii adevărate păstrate în colecţia rămasă, nepreţuita Creangă de aur. Printre acestea se află o geografie a Tibetului scrisă de orientalistul Giovanni Szucs, ce deschide o serie de posibilităţi, căi, itinerarii. Este însăşi imaginea Labirintului, drumul străbătut în trecut de ceilalţi exploratori, însumând hărţi secrete, locuri magice, cu căi deliberat încâlcite dintr-o acută nevoie de păstrare sub pecete a tainelor. Aşa cum avertiza Mircea Eliade în convorbirile cu Claude Henri-Rocquet din Încercarea labirintului, orice construcţie de acest tip este un sistem fortificat, de protecţie, dar şi un spaţiu al iniţierii. Sublinierile în textele păstrate şi adnotările olografe făcute mai târziu de Ernesto Szucs pe marginea cărţilor constituie alte repere descoperite pe traseul recuperărilor esenţiale. Doar cei chemaţi pot urma calea spre Shambala, ţinutul misterios în care, potrivit Cărţii tibetane a morţilor, se găsesc textele sacre: ,,De proporţii mai modeste, dar la fel de semnificativă, este popularitatea crescândă a Şambalei, ţara misterioasă unde, potrivit tradiţiei, s-au păstrat textele cărţii Kālacakra. Există mai multe Călăuze spre Şambala, cărţi redactate de preoţi lama, dar este vorba mai curând de o geografie mitică.” (Cartea tibetană a morţilor. Prefaţă de Mircea Eliade. Craiova: Editura Oltenia – Editura Dyonisos, 1992, p. XXIII) Căile Intervalului sunt decisive, căci ratarea lor declanşează regresiunea în ordinea speciilor şi în succesiunea metamorfozelor.

Planurile confesiunii lui Cornel Ungureanu se întretaie, mitul transgresează realitatea. Geografiei mitice a Tibetului, parte integrantă a oricărei călătorii esenţiale, îi corespunde geografia reală a Banatului, ,,traseul regal al copilăriei”, cu sonorităţi sprinţare şi familiare pentru cel aflat într-un Centru al lumii: Zăgujeni, Caransebeş, Oraviţa, Reşiţa, Lugoj, Ciclova Montană şi multe altele. Pe măsură ce sporeşte numărul cărturarilor rătăcitori în numele comorii bibliofile, lui Cornel Ungureanu alăturându-i-se Sorin Titel şi George Suru, barocul etnografic şi cultural bănăţean este reliefat în spiritul afirmării unor valori străvechi. Importante sunt dialogurile cu oamenii locurilor, cu cei legaţi nu numai de o geografie, ci şi de o istorie a Banatului. Drumurile bănăţene se răsfiră mereu dinspre Timişoara, un topos central-european, capitala neoficială a unui imperiu, oraş al iubirii şi al parcurilor, care mai păstrează încă esenţa sacră: ,,aici a fost capitala unui imperiu, parcurile sunt catedralele noastre”. (C.U., p. 36) Cornel Ungureanu se iniţiază trecând prin lumea Banatului, refăcând, dintr-o altă paradigmă geografică, itinerariul spiritual al lui Mircea Eliade. Dacă privim cu atenţie, observăm că există toate reperele: omphalos-ul – Centrul lumii, spaţiul relativ delimitat de mai multe zone familiare, şi Sf. Graal: arhiva lui Kőrösi Csoma Sándor. În acea arhivă s-ar putea afla şi calea spre Eliade exilatul, cel care avea să concilieze spiritul cu locul aşezării sale în lume, afirmând: Oriunde există un Centru al lumii. Odată aflat în acest centru, eşti la tine acasă, eşti cu adevărat în adevăratul sine şi în centrul cosmosului. (M. Eliade, op. cit., p. 90).

Căile de acces sunt multiple, dar există numeroase întrebări cu privire la eficacitatea lor. În miezul jurnalului acelor ani, începând de prin 1967-1968, se disting trei încercări cărora li se supune criticul literar: învăţarea limbii sanscrite şi a tibetanei, Cartea de călătorie spre Shambala şi opera lui Milarepa. Iniţierea în limba tibetană, datorată intervenţiei lui Franjo Zoltan, nu e străină de personalitatea lui Kőrösi Csoma Sándor şi deschide o serie de interogaţii cu privire la biografia influentului orientalist şi la popasul său timişorean. De la Milarepa, Cornel Ungureanu învaţă să descopere esenţa lumii, spiritul ei ascuns dincolo de reflexiile strălucitoare, dar calpe ale obiectelor şi aparenţelor. Constată că febra traducerilor din cărţile tibetane, eronat motivate de prejudecăţile occidentalilor fascinaţi de Tibet, a avut în timp efectul opus: degradarea subiectului în senzaţionalul mediatic. Odată cu traducerile din Milarepa apar însă primele incertitudini cu privire la limpezimea căilor, urmate de abandonarea, fie şi temporară a unor proiecte, în aşteptarea adevăratei revelaţii: ,,Am senzaţia că înaintez, printr-o pădure tropicală, ameninţat de ploi nesfârşite. Ploaia care va veni. O plăcută stare de singurătate.” (C. U., p. 29).

În acelaşi timp, autorul exersează o bună aşezare în lume, în spaţiul cultural românesc, paginile de jurnal reţinând ecouri din primii ani petrecuţi la revista Orizont. Căutările sale sunt fertile, deoarece pe fundal se ivesc alternative: alte proiecte, alte cărţi. Una dintre acestea este despre cei mai importanţi scriitori ai Banatului. O călăuză, un ,,mediator posibil” ar putea fi poetul, pictorul, sculptorul şi jurnalistul bănăţean Petre E. Oance, cunoscut drept Tata Oancea, întemeietorul, în 1929, al revistei bănăţene Vasiova din Oraviţa. Acest ,,Don Quijote al Banatului”, după cum singur se prezintă, ar avea în posesie hărţi secrete, devenind un reper de neocolit. Ajutoare nepreţuite sunt doi dintre fiii săi, Caius şi Plinius. Fiecare dintre aceste personaje pătrunde în jurnal cu o biografie neobişnuită. Pe geograful Caius Oancea, Cornel Ungureanu îl întâlneşte în sala de lectură a bibliotecii judeţene din Reşiţa. Caius pare rupt dintr-o lume de poveste: la universitate i-a avut profesori pe Simion Mehedinţi şi pe Constantin C. Giurescu, a asistat la seminariile lui Mircea Eliade. Evocările despre tatăl său pun în lumină pasiunea acestuia pentru etimologie, pentru identificarea unui fond lexical comun, arhaic. Tata Oancea se dorea a fi un restaurator de cuvinte, arheolog de sensuri pierdute, căutătorul unei străvechi arhive lexicale a omenirii. Ca un autentic spirit maiorescian, constată că totul se întemeiază pe un fals ştiinţific şi se indignează din pricina erorilor, demonstrând că mai mult de 1000 de cuvinte au altă etimologie decât cea oficial recunoscută, derivată dintr-un idiom cu rădăcini în India şi China. Spre deosebire de tatăl său, Caius este topograf şi cartograf. Are conquista lui, drumurile proprii şi descoperirile personale. Străbate cu pasul regiunea Banatului, o simte, o palpează, cercetează lumile închise în pământ, îngropate de mii de ani. Învaţă să citească semnele de la suprafaţă ca un adevărat căutător de comori ori, de ce nu, precum personajul lui Eliade din nuvela Ghicitor în pietre. Singura diferenţă e că personajul eliadesc reprezintă o ilustrare a lui Caron, un mesager şi însoţitor al sufletelor spre lumea de dincolo, profeţind sfârşitul iminent, în timp ce Caius încearcă să ghicească trecutul. Putem deduce că prelungirea itinerariului spiritual a fost săvârşită, în egală măsură, de Caius, care constată: ,,El (Mircea Eliade, n.n.) a descoperit hărţi ale Indiei şi ale Tibetului. Sunt drumuri care seamănă perfect cu cele pe care călcăm noi. De la Turnul Ruieni la Cetatea Jdioara…” (C.U., p. 53) Cartograful Banatului reface hărţile vechi după semne încremenite în timp, ruine, reverberaţii ale trecutului. Civilizaţiile din pietre şi vechile drumuri romane se cer descoperite, aduse la suprafaţă. La acea suprafaţă jefuită de comori după 1944…

Alte călăuze posibile sunt pisicile, care, potrivit unei străvechi concepţii rememorate de unul dintre personajele întâlnite, sunt ultimii moştenitori dinastici, purtând sufletele înţelepţilor şi ale marilor împăraţi: ,,Adevăratele pisici birmaneze sunt prevestitoare, ele îţi spun când vine nenorocirea, Cărţile contelui Juhasz aşa spun. (…) Pisicile birmaneze sunt pisici de aur. Ele poartă sufletele înţelepţilor din Asia.” (C.U., p. 43-44) Calea autorului spre locuinţa lui Plinius Oancea este alintată tot de pisici, bune cunoscătoare ale spaţiilor de trecere prin labirint. Mai mult, de data aceasta descinde într-unul din subsolurile Timişoarei, completând ritualul iniţerii printr-o inevitabilă coborâre. Dar spaţiul şi-a pierdut conotaţiile infernale din experienţa vergiliană, pentru că deasupra amintirii fostei mlaştini pluteşte cetatea universală a trandafirilor şi îndrăgostiţilor: ,,Ştiam că subsolurile oraşului sunt legate între ele de amintirea locului care a fost. Trăim pe o mlaştină, planeta care e oraşul nostru doarme pe spinarea unei balene umede.” (C.U., p. 62) Labirintul subteran citadin, astăzi îmblânzit, mai păstrează ecourile mlaştinii primordiale. Cornel Ungureanu cercetează cu răbdare fiecare viaţă, fiindcă trebuie să deznoade nişte fire derutante, să readucă trecutul aşa cum a fost. Povestitorii ce se perindă în paginile jurnalului sunt martorii unei lumi apuse, istorisind cu voluptatea celor ce deţin taina logosului întemeietor. Se stabileşte o complicitate între aceşti naratori şi autor, a cărui vocaţie de reporter este esenţială pentru ancorarea subiectului în sfera de interes. Plinius este paznicul unei comori publicistice: colecţia revistei Vasiova, dar mai ales ultimul număr al acesteia, cenzurat de ideologii regimului comunist. Interlocutor ideal, el pare o adevărată enciclopedie a Oraviţei şi împrejurimilor, brodând în jurul fiecărui nume întreaga genealogie, cu relaţii ce pot constitui tot atâtea puncte nodale în căutarea contorsionată a reperelor. Ideea schimbării vremurilor şi dispariţia visătorilor nu este o temă dezbătută pentru prima dată în carte. Plinius a trecut printr-o experienţă peninsulară, având statutul de deţinut de drept comun. În evocările sale orale, spaţiul concentraţionar este suspect romantizat. Caietele din Peninsulă, păstrătoare ale unor experimente ce ies din aria normalităţii, creionează toposul lagărului ca pe o arcă salvatoare, iar omul substituie divinitatea. Desprins parcă şi el din proza lui Eliade, Plinius se identifică cu un arhetip epic: căutătorul pietrei filosofale. Om al grandioaselor proiecte concepute pentru salvarea planetei, visează să obţină, prin selecţii succesive, plante carnivore care să acţioneze în beneficiul omului. Carnagiul floral ar mântui lumea de rana dezechilibrului provocat de oboseala Creatorului. Imaginea serei, devenită ilustrare in extremis a noului Paradis, prefigurează motivul luciferic aliat, de altfel, cu descinderea în subsolul Timişoarei.

A doua parte a cărţii lui Cornel Ungureanu propune o revenire la Mircea Eliade, o reluare a căutării pe firul operei literare şi al articolelor publicate în revistele din generosul, dar fatidicul deceniu ’28-’38 al culturii române din secolul trecut. Ar putea fi considerată, la fel de bine, un eseu despre romanele eliadeşti inspirate din experienţa indiană a autorului. Dorinţa criticului de a-l întâlni pe Eliade, fie şi numai printr-un schimb episolar, nu a fost să se împlinească. Rămâne efortul recuperator în spaţiul editorial presărat de o abundenţă de reviste, cărţi, documente, de întregi biblioteci interzise, renegate de furia dementă a proletcultismului, apoi a realismului socialist. Descoperirea unui creator inepuizabil este o imensă provocare şi un prilej de lucide consideraţii pe marginea fragmentarium-ului izolat din confesiunile lui Eliade, aşa cum au fost consemnate în Şantierul indian: ,,Cam tot ceea ce se poate scrie acum e un jurnal de etapă – o încercare de apropiere care nu poate să fie decât un Şantier”. (C.U., p. 92) Etimologia cuvântului şantier relevă, în mod surprinzător, că sensul primar şi imaginea sa pierdută evocă într-un registru minor ideea de regenerare şi spiritul cavaleresc înnobilat de înaltele idealuri ale unui adept al lui Parsifal. Configuraţia umbrei lui ecvestre – ,,urmaşul unui cal rău, nefericit, dizgraţiat” – trebuie citită ca o alegorie ce constată ,,o dezordine în expansiune”. (C.U., p. 94) În aceeaşi manieră, Mircea Eliade îşi va renega mai târziu portretul descoperit în oglinda jurnalului de tinereţe, se va dezice de reprezentările sale. Scriitorul suferă metamorfoze, se desparte de sine, de un eu pe care-l simte prea îndepărtat. Aşadar, Şantierul său este chiar jurnalul din perioada indiană, adresat unor niveluri de lectură distincte. Pe de o parte, atrage atenţia şantierul profan, material, de o acută concreteţe, pictat cu numeroase amănunte aparent insignifiante, ce deschid drumul spre necunoscut. Pe de altă parte, este o culegere de exerciţii de admiraţie faţă de personalităţile întâlnite, tot atâtea dovezi care justifică fascinaţia şi unicitatea biografiei sale: Rabindranath Tagore, Surendranath Dasgupta, Giuseppe Tucci. În India, prima carte a călătoriei sale, se simte peste tot, difuz, sentimentul eternităţii: în fauna şi flora ucigaşă, asemănătoare plantelor carnivore ale lui Plinius, în reprezentările fluviului sacru. Impresia lui Cornel Ungureanu este că paradoxul indian rezidă în ermetismul acestor pagini care încifrează secrete într-un cod accesibil doar înţelepţilor. Nostalgia originilor străbate cele trei trasee culturale posibile ale lui Mircea Eliade în constituirea unui model definitoriu. Criticul literar observă că ,,Drumul către tărâmul originar este un drum către un model cultural. El trebuia să descopere totul – Modelul absolut.” (C.U., p. 108) Pentru Eliade, Modelul absolut ar fi putut fi Eminescu, dar la fel de bine se poate vorbi despre cele trei punţi ab origo: Bucegii – spaţiu al intimităţii, amintind de un timp reconfortant şi revitalizant al drumeţiilor din vremea tinereţii; Roma – cu propensiuni spre enciclopedism şi catharsis-ul artistic; India – insula, Centrul lumii, ,,un Paradis recuperat” (C.U., p. 108) În acest moment, lectorul jurnalului lui Cornel Ungureanu înţelege importanţa demersului analitic, autorul prelungind studiul despre Mircea Eliade cu pagini ce nu se vor regăsi în ediţia critică. Cărţile despre experienţa indiană emană sentimentul totalităţii şi al integrării în Marele Tot universal, plenitudinea existenţei şi vitalitatea organicului. Principiul integrator exaltă omul concret, omul fiziologic înconjurat de realitatea lumii. Se simt ecourile trăirismului, prin setea dionisiacă, resimţită eminescian: ,, o sete de senzaţii vertiginoase şi tari, sete de ardere la alb, de moarte…” (C.U., p.114) Expresia echivalează cu dorul de a explora tot ce oferă necunoscutul acelei lumi exotice şi îndepărtate. Desigur că intuirea eminescianului ,,Mi-e sete de repaos”, adică de neodihnă, trebuie decriptată în rândurile lui Eliade ca o posibilă evadare în paradisurile artificiale experimentate în sens baudelairian. Ori barbian. Confesiunile din India surprind printr-o dezvăluire totală. Scrierile divulgă o muncă epuizantă, marcată de tentaţiile hedonismului. Înfruntarea unui inamic redutabil, Timpul, cerne o serie de incertitudini şi interogaţii opresive, sentimentul inutilităţii, convulsii ideatice, impresia de disipare a ideilor fără a coagula măcar un firav moment din titanicul proiect intelectual conceput. Pentru autor este foarte important să deceleze contextul acelor cărţi, munca, efortul, travaliul convertirii spiritului în cuvânt.

Parantezele comunică timpul real, dau seama despre contextul consemnării jurnalului de lectură. Este un timp al datoriei, al relaţiilor sociale inevitabile, ce oferă o dublă perspectivă asupra viziunii, amintind de stilul romanelor subiective ale lui Eliade.  Există câteva momente de respiro pentru lectorul ce-şi însoţeşte autorul în această aventură intelectuală. Aşa este, de pildă, rememorarea perioadei de concentrare la Radna. Înscris într-un adevărat slalom printre obligaţiile vieţii, Cornel Ungureanu îşi protejează tandru cititorul, asigurându-l că jurnalul acelor zile nu-l va plictisi cu amănunte cazone ori cu regulamente de ordine interioară: ,,Viaţa noastră, iubite cititorule, timp de o lună de zile. Atât. O lună de zile.” (C.U., p. 113) Apoi, goana după cărţile lui Eliade bine tăinuite în bibliotecile prietenilor şi cunoscuţilor ori în marile biblioteci ale României continuă. Un topos emblematic este sala III a Bibliotecii Academiei, unde fiecare escală printre cărţi prilejuieşte fericite întâlniri cu importanţi oameni de cultură precum Petru Creţia şi Zigu Ornea şi fascinante convorbiri despre Mircea Eliade. În numele aceluiaşi demers spiritual, o călătorie alături de Adriana Babeţi şi Andrei Ujică spre Lugoj e îndreptăţită de nevoia aflării volumului Les promesses de l’equinoxe şi culminează cu audierea unei conferinţe susţinute de Andrei Pleşu în oraşul din inima Banatului. Căile sunt în continuare încâlcite, dar rodnice. Cartea dorită nu se arată nici măcar ca promisiune, însă Cornel Ungureanu reface involuntar experienţa huliganilor lui Eliade. Drumul de întoarcere, noaptea, prin pădure, în compania unui Lazăr Dragomir transfigurat de atmosfera conferinţei reiterează substanţa epică din Nopţi la Serampore, prin intruziunea sacrului în realitate.

Prezentul implică o atitudine critică şi o atentă înregistrare a impresiilor de lectură. Astfel, scriitorul introduce comentarii metalingvistice pe marginea Dicţionarului limbii române literare din 1959, volum prin care se încercase impunerea dogmelor realist-socialiste în stilul scriitoricesc. Singura orientare acceptată în literatura vremii, curent de stat şi de partid care exclude esteticul din preocupările artistice, realismul-socialist mizează mai ales pe mesajul politic al scrierilor. Sub ochiul scrutător al cerberilor ideologi ai comunismului, dicţionarul fusese aservit în aşa măsură încât provoca ambiguităţi din pricina unor premeditate şi regretabile confuzii onomastice: Vintilă Horia – Petru Vintilă, Mihail Sebastian – Lascăr Sebastian. Mai departe, fiecare întoarcere în labirint aduce cu sine bucuria transcrierii paginilor de odinioară, a textelor lui Kőrösi Csoma Sándor, Milarepa ori Ernst Junger, sentiment ce coincide cu asumarea necondiţionată a unui vast proiect intelectual. Scrierea şi publicarea jurnalului îşi găsesc justificarea în seria gesturilor sacrificiale, aşa cum sunt ele înţelese şi enunţate de Junger. Şantier 2… implică un imens efort în numele unui proiect integrator, dublat de tenacitate şi ambiţii totalizante. Ne aflăm în miezul unei arhitecturi intelectuale extrem de elaborate ce se lasă greu încălecată (în sensul etimologic al cuvântului şantier). Se strânge din materiale de construcţie selectate din toate marile biblioteci. Cornel Ungureanu îşi aşază mereu repere pe traseu, consemnează, reţine ce este cu adevărat relevant, ordonează şi sistematizează miile de fişe de lectură, îmbogăţind continuu substanţa cărţii sale. Coincidenţele cu Eliade şi jurnalul lui indian devin tot mai vizibile. La fel ca marele călător, autorul are revelaţia limitelor. Apoi observă că operele literare despre India devin jurnale ficţionalizate, în măsura în care scriitorul lor s-a smuls din timp, dar s-a dedicat unui timp etern al creaţiei, după cum afirmă unul din personajele Huliganilor. Dialogul actanţilor poate continua, căci o parte din personajele lui Eliade ,,visaseră înfăptuiri geniale” (C.U., p. 155), iniţiind un model asumat în realitate de Caius şi Plinius Oancea, autorii unor proiecte mari, dar iluzorii.

Este interesant să urmărim ce elemente configurează în acest moment cadrul căutărilor lui Cornel Ungureanu. Nu putem stabili o ierarhie a importanţei lor, întrucât jurnalele lui Eliade pun în lumină opera, îi revelează înţelesurile. La rândul lor, articolele din presa culturală a vremii dovedesc anumite preocupări şi relaţia scriitorului cu lumea sa. Se observă că această parte a jurnalului de lectură desfăşoară structura unui dosar de receptare critică a romanelor lui Eliade. Cercetându-le cu atenţie, autorul distinge două categorii: ,,romanele oceanografice” (p. 156) şi ,,romanele experienţei individuale” (p. 157). Din prima categorie fac parte Întoarcerea din rai şi Huliganii, unde confuzia dintre aparenţă şi esenţă determină o formă de transgresiune a substanţei unui personaj prin întreaga proză eliadescă. Această structură evidenţiază trăsăturile omului modern: tendinţa spre uniformizare, reducţia la anumite şabloane de gândire şi pierderea autenticităţii. În cea de-a doua categorie sunt incluse romanele Isabel şi apele diavolului, Lumina ce se stinge şi Maitreyi, cărţile unei experienţe totale, fără cale de întoarcere decât cu riscul alungării din Paradis.

Teoretizările nu sunt excesive, deoarece universul fiecărui roman în parte şi contextul apariţiei prilejuiesc inedite asocieri de idei şi aserţiuni critice ce definesc fizionomia fenomenului cultural din perioada interbelică. Se cuvine să relevăm câteva dintre cele mai importante momente, aşa cum sunt receptate de autorul celui de-al doilea Şantier. În momentul publicării romanului Isabel şi apele diavolului, Mircea Vulcănescu vine în întâmpinarea cărţii cu o serioasă analiză în foileton. Cornel Ungureanu îi acordă o mare atenţie acestui gânditor dăruit cu har programatic, constatând dovezile extraordinare ce conferă coeziune generaţiei ’27: spiritul de amiciţie şi expresia fraternităţii. Polemica dintre Mircea Vulcănescu şi Nichifor Crainic, purtată pe teritoriul actelor de cultură, delimitează opţiunile celor două orientări influente în epocă: trăirismul şi gândirismul. Isabel… este mai mult decât un roman primit cu entuziasm, mai mult decât o ficţiune în care spiritualul depăşeşte existenţa. Devine documentul unei perioade intens fragmentate de ideologii ce tranzitează universul literar, dar şi cartea revelaţiilor unei întregi generaţii. Fiecare carte a lui Mircea Eliade generează un şir de polemici, de poziţionări critice, de adversităţi sau de neîndoielnice dovezi de prietenie. În contra unui veac vetust, scriitorul opune curajul, avântul, nebunia exaltării şi a imaginaţiei. În anii ’30 ai secolului trecut, şi datorită lui începe bătălia pentru literatură. Confruntările cu Paul Zarifopol şi cu Tudor Teodorescu-Branişte, ultimul fiind secondat de medicul Ygrec în revista Medicul nostru, stârnesc rumori în epocă, dar proba vremii va dovedi că adversarii dintr-un anumit timp vor deveni aliaţii de mai târziu. Dar aceasta e altă poveste. Important e că în jurnalul critic al lui Cornel Ungureanu sunt inserate pagini despre Dr. Ygrec, bun cunoscător al actelor de cultură din perioada interbelică, admirator al operei lui Max Blecher şi autorul unui interesant articol despre acest creator. Fragmentele decupate din articolele sale ne dezvăluie un discurs direct, fără povârnişuri stilistice ori tăieturi calofile menite să ruineze lectura cărţilor. Revenind la Eliade, Cornel Ungureanu observă că diferitele ilustrări ale feminităţii şi erotismului în proza sa ar fi putut să atragă reproşurile aprinse. În Huliganii, condiţia feminină e convocată parcă în faţa unui tribunal al limitelor, provocându-le deliberat: femei trădate ori prostituate, în orice caz aflate în cea mai degradantă situaţie. În Maitreyi, labirintul sufletesc al personajului feminin e străbătut printr-un efort de-a dreptul tezeic, la capătul căruia au loc revelaţia iubirii şi înfrângerea lucidităţii europeanului. Mai târziu, Domnişoara Christina rescrie, în tradiţia lui Eminescu şi Pârvan, spaţiile de trecere spre lumea de dincolo, păzite de femeia-daimon, ivită sub semnul unui magnetism erotic. Din acest punct de vedere, ea ar putea fi o variantă feminină a lui Andronic din Şarpele, singurul capabil să mai exercite o asemenea forţă fascinatorie asupra sufletului pereche. Fără îndoială, în romanele lui Mircea Eliade erosul este o etapă importantă a oricărui act iniţiatic, iar înţelegerea acestui ritual ar fi diminuat consecinţele dramatice resimţite de scriitor în perioada interbelică.

Concomitent cu lectura jurnalului şi a prozei eliadeşti, Cornel Ungureanu cercetează colecţii întregi de reviste, fie la Biblioteca Academiei, fie în mica arhivă păstrată în Castelul contelui Juhasz. Citeşte toate articolele lui Eliade publicate în Cuvântul, Vremea, Criterion, Rampa, Vitrina literară, mai ales acele texte ce prezintă lumea Indiei şi concepţia lui Milarepa despre asceza asiatică. Articolele nesemnate din Credinţa şi Memra, precum şi cele semnate cu pseudonim ori cu mandale sugestive sunt tot atâtea piedici în procesul atribuirii surselor. Căutarea trebuie să înceapă dincolo de semne, de identitatea incertă a autorului lor. O seamă de texte publicistice mărturisesc despre generaţia al cărei lider este, o generaţie definită de acea autenticitate specifică trăirismului afirmat într-un timp în care valorile spirituale au decăzut din sensurile lor arhetipale. Stilul lui Eliade oscilează între rigoarea şi spiritul critic al ştiinţei şi libertăţile spiritualităţii, cu a sa retorică abundentă şi independentă de canoanele discursive. Totuşi, apar şi alte obstacole. În anii ce au urmat revenirii din India, scriitorul s-a risipit într-un flux necontenit de interviuri. Cornel Ungureanu selectează cu prudenţă aceste convorbiri, multe acordate unor diletanţi, ,,gazetari mai mult sau mai puţin improvizaţi, condeieri de mâna a doua”. (C.U., p. 167) Nu se lasă sedus de capcanele care pot compromite întregul. Urmează mereu calea regală, e atent la alegerea dialogului, tot aşa cum în viaţă îşi alege propriul interlocutor. Pentru că ştie, este un iniţiat. Un alt obstacol serios este sesizat în urma lecturării unor articole din revista Memra, unde descoperă că stabilirea paternităţii unor idei poate eşua din pricina preluării lor, fără discernământ şi fără atribuire corespunzătoare, din scrierile lui Guénon şi Eliade. Libera însuşire a acestor idei şi chiar a unor fragmente de text denotă o regretabilă neglijenţă a tinerilor din anii ’30 faţă de conceptul de proprietate intelectuală, aşa cum este el înţeles astăzi.

Şantier 2… vizitează o serie de căi învecinate, care dezvăluie alte personalităţi ale vremii, prietenii lui Mircea Eliade. Este reconstituit portretul de grup al unei generaţii, fiecare detaliu fiind decupat din două perspective temporale diferite: direct, în prezent, şi mediat, prin intermediul publicisticii interbelice. Cornel Ungureanu lasă mereu o dublă deschidere spre aceste figuri de excepţie ale culturii române, deoarece caută intersectările, îndreptăţirile constituirii unei literaturi a Centrului: Victor Eftimiu, Anişoara Odeanu, Geo Bogza, Marcel Avramescu, Sorana Ţopa. Fiecare întâlnire devine prilejul unor convorbiri despre Eliade, un alt mod de receptare mediată, înrudită cu cea mediatică. Călătoriile continuă, se prelungesc în spaţiile marilor literaţi, din care ne reţine atenţia Uniunea Scriitorilor. Într-un Bucureşti al anilor ’80, atins de frenezia extincţiei şi a demolării mânioase, criticul literar continuă să construiască portretul scriitorului la tinereţe, aşa cum este evocat de foştii colegi şi prieteni, din unghiuri multiple. Pagini de o mare căldură sufletească sunt dedicate lui Mihai Şora şi Marianei Şora. Alte subcapitole mărturisesc despre destinul lui Ovidiu Cotruş şi al salvatorului său din infernul postdetenţiei politice, straniul medic psihiatru Arthur Dan de la Săvârşin.

Întâlnirea cu filmul şi teatrul sunt alte căi posibile de regăsire a personalităţii lui Eliade, chiar dacă aparenţele pot înşela. Nostalghia lui Tarkovski este receptat ca un film iniţiatic despre o călătorie spre lumea de dincolo. Regizorul pare un demn reprezentant al unui conciliu al înţelepţilor ce respectă tabuurile, pentru că nu oricine este pregătit să primească marea taină. În egală măsură, piesa Furtuna în regia lui Liviu Ciulei prilejuieşte interesante conexiuni cu Cartea tibetană a morţilor şi cu un alt Eliade, admirat în ipostaza lui Prospero, deţinătorul tainelor şi al cărţilor. Ciulei a intuit că Shakespeare îşi presimţise apropierea sfârşitului şi a redefinit insula naufragiului ca pe un spaţiu al redescoperirii creativităţii. Alte pagini dezvăluie o posibilă punere în scenă a Maitreyiei din perspectiva unui scenariu dramatic conceput chiar de Cornel Ungureanu, unde acţiunea se reduce la dialogul unor personaje ajunse la vârsta senectuţii.

Ceea ce uneşte părţile jurnalului este Insula, ,,locul-fără-de-loc al geografiei mitice a lui Mircea Eliade, Utopia sa”. (C.U., p. 121) Călătoria spre insulă a fost săvârşită de Euthanasius, de Prospero, de Ulise, iar seria ar putea continua. În opera lui Eliade, spaţiul mitic dobândeşte multiple manifestări în concret: mansarda, camera Sambo, pădurea, castelul. În fapt, pot fi tot atâtea iluzii. Printr-o redimensionare a lumii imaginarului, chiar India poate deveni insula sa, dar nu ca realitate geografică, ci ca spaţiu ce acumulează amintirea unor locuri, călătorii spirituale, întâlniri decisive. Este locul unde aleşii istoriei pot afla întrebarea justă.

Cornel Ungureanu ne avertizează că unele pagini de confesiuni sunt reconstituite, adunate de peste tot, de pe orice material dispus să primească idei şi impresii: fişe, carnete, însemnări pe marginea unor programe de teatru. Ritmul terifiant de lucru şi fuga după cărţi interzise l-au purtat mereu în zona marilor biblioteci, unde a sedimentat consecvent, acumulând treptat comoara intelectuală. Efortul recuperării şi integrării lui Mircea Eliade în cultura românească este o parte însemnată a formării unui critic literar de excepţie. Drumul nu a fost străbătut în singurătate. În fiecare moment, Cornel Ungureanu a călătorit alături de cititorul său, care şi-a asumat experienţa intelectuală a iniţierii în tainele lumii ca etapă emblematică a propriei formări.