Privind spre „Primăvara de la Praga“: Ceauşescu în 1968

Suntem, în ultimul timp, invadaţi de mediatizarea deşănţată şi necritică a cărţilor dlui Larry Watts, cu a sa propagandă despre N. Ceauşescu ca patriot şi erou antisovietic. Şi atât. Ilie Ceauşescu ar fi fost poate încântat de orientarea istoriografică a lucrărilor. În serviciul dlui Watts s-au pus generos-toxic: TVR (care a redifuzat un serial amatoristic şi răsuflat ce porneşte de la producţiile wattsiene), BNR, structuri militare şi informative ş.a. Voi prezenta aici un altfel de N. Ceauşescu având drept stimulent şi împlinirea la 21 august 2013 a 45 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către sovietici et co.

S-a vorbit mai puţin în istoriografia română despre provocările la care au fost supuşi N. Ceauşescu et co. în contextul derulării experimentului reformist cehoslovac din 1968. Accentul a căzut asupra solidarizării regimului de la Bucureşti – pe temeiul neamestecului în treburile interne – cu conducerea cehoslovacă în timpul „primăverii de la Praga“. În 1968, ca şi în anii precedenţi, elita din jurul lui Ceauşescu a încercat să păstreze controlul politic asupra domeniului cultural-ideologic, lăsând scriitorilor şi celorlalte categorii de intelectuali şi artişti doar „fantasma libertăţii“ (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Edit. Fundaţiei Pro, 2002, pp. 43 şi urm.). Cum mai ales presa literară a depăşit cadrele convenite în mai multe rânduri – în intervalul 1965-1968 –, periodic diverşi ideologi, de la Paul Niculescu-Mizil la Leonte Răutu au reamintit în reuniuni de partid că literatura trebuie să fie prezentă „în miezul problemelor politice“. Liderii de la Bucureşti nu puteau agrea sub nicio formă tipul de socialism care se ivise în Cehoslovacia „Primăverii de la Praga“ şi nici profilul presei de aici. Solidaritatea cu Alexander Dubček si ceilalti lideri cehoslovaci avea în vedere doar rezistenţa faţă de sovietici şi faţă de pretenţiile lor de amestec în treburile interne.

Că este aşa o dovedeşte şi un document care reflectă întâlnirea dintre reprezentanţii celor două institute de istorie ale partidului din România şi Cehoslovacia. Reuniunea – desfăşurată în mai 1968 – a reaprins temerile conducerii de la Bucureşti legate de posibilitatea ca fruntaşii Primăverii de la Praga să piardă controlul asupra proceselor de reformă, deoarece o reprezentantă a institutului cehoslovac, Dr. Jana Neumannova, a definit într-un mod nonconformist socialismul şi nu a exclus renunţarea la rolul conducător al PC Cehoslovac: „[Neumannova] a exprimat ideea că ea are convingerea că tot poporul cehoslovac doreşte democraţia, libertatea, un nivel de trai mai bun, independenţa naţională, că toată lumea doreşte progresul şi că nu ştie dacă aceasta [această formă de regim politic – n.n.] se va numi socialism, dacă acest lucru se va face sub conducerea partidului [comunist] sau sub cea a guvernului. A încheiat: «Dacă doriţi, puteţi să numiţi socialism această luptă a poporului cehoslovac»“. A intervenit un moment stânjenitor, sesizat şi salvat de ceilalţi colegi cehoslovaci de delegaţie – Pavel Reiman şi I. Volek – care „n-au fost de acord cu această formulă, spunând că este neîndoielnic că poporul cehoslovac va continua să meargă mai departe, în noua situaţie, pe drumul socialismului“ (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 2/1968, f. 8). Documentul cu relatarea acestor discuţii a ajuns şi la membrii Comitetului Executiv al CC al PCR (a intrat în arhiva Comitetului Executiv nr. 1423/25 iunie 1968, deci cu două zile înainte de publicarea în presa de la Praga de către scriitorul Ludvík Vaculík a Manifestului „Celor două mii de cuvinte“. Manifestul a fost asumat apoi de zeci de personalităţi; odată respectat ar fi reprezentat desprinderea decisivă de comunism.

Între timp, presa literară şi studenţească autohtonă a oferit noi motive de îngrijorare pentru nomenclatura şi înalta birocraţie de partid şi culturală. Sub impresia acestor desfăşurări, la 12 iulie 1968 Paul Niculescu-Mizil a pledat în faţa secretarilor de partid responsabili cu probleme de propagandă pentru necesitatea de a pune în centrul activitaţii problemele politice. Apolitismul a fost principala ţintă a criticii lui virulente (pe banca acuzaţilor erau chiar şi redactorii de la Scânteia tineretului). Unii scriitori şi redactori din presă au intuit că Ceauşescu nu mai era chiar ce dorea să pară, mai ales în ochii tinerilor intelectuali.

Dar condamnarea invaziei sovietice în Cehoslovacia la 21 august 1968 i-a asigurat lui N. Ceauşescu susţinerea aproape unanimă a scriitorilor; mai mulţi şi-au exprimat intenţia de a se înscrie în partid, alţii – chiar în gărzile patriotice. În septembrie, după discuţii cu sovieticii, Ceauşescu şi-a moderat tonul faţă de URSS, mai ales atunci când vorbeşte public în zonele cu populaţie importantă maghiară. Dar problema „devierilor“ presei literare şi studenţeşti a rămas pe agenda Comitetului Central şi a lui Ceauşescu, mai ales că, între timp, s-au înregistrat greşeli grave în ceea ce priveşte subiecte precum: reconsiderarea moştenirii culturale, publicarea unor autori foşti deţinuţi politici sau adversari ai comunismului, precum şi a unor texte care relativizau sau sfidau filozofia marxist-leninistă. La 1 octombrie 1968 i-a ameninţat pe cei care ar contesta orânduirea socialistă, calificându-i drept „nebuni“ şi dând semnalul represiunii psihiatrice contra lor. Apoi în discursul său din 16 noiembrie 1968 de la adunarea generală a Uniunii Scriitorilor, N. Ceauşescu a ţinut să puncteze toate derapajele oamenilor de litere (Nicolae Ceauşescu, Cuvântare la Adunarea generală a scriitorilor, Edit. Politică, 1968, pp. 9 şi urm).

La fel de important pentru Ceauşescu – în contextul în care în Cehoslovacia „primăverii de la Praga“ reapăruse de fapt pluripartidismul, cu ecouri şi la Bucureşti – era să lămurească această chestiune şi să nu lase vreo urmă de îndoială cu privire la poziţia conducerii PCR; prin urmare, el a reafirmat faptul că rolul partidului de forţă politică conducătoare trebuie să se manifeste şi în activitatea artistică: „conducerea şi îndrumarea de către partidul nostru a artei este o necesitate imperioasă, ea e menită să asigure ca arta şi literatura din ţara noastră să servească cauzei socialismului şi progresului“. De fapt, Ceauşescu anunţă într-un fel „Tezele din iulie“ şi o variantă ceva mai blândă de realism socialist: partidul nu impune un anumit stil sau o anumită manieră de creaţie, dar scriitorul trebuie să accepte „îndrumarea“ şi expunerea la o „largă activitate politico-ideologică: „Militând pentru o artă angajată, situată ferm pe poziţiile ideologiei marxist-leniniste, partidul nostru s-a pronunţat şi se pronunţă pentru o largă varietate de stiluri şi maniere artistice“. Or, un scriitor important, redactorul şef de la România literară, Geo Dumitrescu – pledând pentru libertatea de exprimare – afirmase public că scriitorii nu se mai pot mulţumi cu conceptul de „diversitate de stiluri“, formulă care nu are vreun efect eliberator. Ceauşescu se arăta însă intratabil.

Aceeaşi direcţie de atac a fost menţinută de Paul Niculescu-Mizil la 30 decembrie 1968, cu ocazia şedinţei cu secretarii răspunzători de problemele de propagandă. El a reluat multe dintre ideile lui Ceauşescu: „în domeniul culturii nu sunt de părere că alţii, [alţii] decât partidul, trebuie să coordoneze această activitate“ (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 28/1968, f. 51). Se vădeşte şi din discursul lui Niculescu-Mizil, cum se poate sesiza şi din cuvântarea lui Ceauşescu de la 16 noiembrie, că partidul nu mai pune accent pe relaţia tensionată cu URSS, ci sugerează populaţiei – scriitorilor – să privească cu prioritate problema reprezentată de imperialismul american. Pentru conducerea partidului era de dorit ca cetăţenii să se concentreze mai puţin asupra relaţiilor româno-cehoslovace (sau româno-sovietice); în schimb, raporturile bilaterale româno-vietnameze şi eforturile PCR de mediere în conflictul din Indochina erau mai importante. Însă românii (muncitori, intelectuali etc.) doreau să audă în continuare poziţia PCR faţă de problema cehoslovacă. De altfel, Paul Niculescu-Mizil s-a declarat neplăcut surprins că într-o întreprindere „cu chiu cu vai am reuşit să aflu că, într-o secţie, au vorbit despre a VIII-a aniversare a Frontului Naţional de Eliberare din Vietnamul de sud“.

De fapt, acesta era şi spiritul discursului ţinut de N. Ceauşescu în faţa scriitorilor la 16 noiembrie: a criticat URSS – fără să o numească şi fără intensitatea din 21 august 1968 – pentru amestecul în Cehoslovacia, dar apoi s-a concentrat asupra imperialismului american (intervenţia militară în Vietnam) şi a necesităţii retragerii trupelor străine din Indochina. În fond, Ceauşescu nu avea un interes major să se opună „normalizării“ brejneviste de la Praga. În schimb, îşi va tempera retorica despre nocivitatea imperialismului SUA înaintea vizitei lui Richard Nixon la Bucureşti.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *