Văzutul şi nevăzutul în pictura lui Ilie Boca

La prima vedere, peisajele par o ramură rebelă pe trunchiul creaţiei lui Ilie Boca, un apendice, un repaus sau un divertisment personal, în orice caz, o parte minoră în ansamblul operei fostului elev al lui Alexandru Ciucurencu.

Ele frapează prin realismul lor nedisimulat şi aparent fără rezerve, prin absenţa oricărei tendinţe spre schematizare şi abstractizare, deşi tocmai această propensiune spre epurarea şi esenţializarea realului constituie substanţa compoziţiilor poliptice mitografice care l-au consacrat.

Opera care l-a consacrat pe Ilie Boca – analoagă întrucâtva operei lui Paul Klee, a lui Marc Chagall în mod deosebit, sau chiar a lui Juan Miró – poate fi cel mai bine caracterizată ca un expresionism mitic, ce se distinge de pictura avangardistă din prima parte a secolului XX tocmai prin puternica amprentă lăsată de iconografia murală bizantină şi de pictura religioasă populară sau naivă românească.

În ciclul său de poliptice, pictorul băcăuan a abstras şi redus spaţiul mitic al Moldovei natale la o suită deconcertantă de semne şi de simboluri arhaice, alcătuind un veritabil iconostas mitografic. În haosul aparent al acestei epopei picturale, omul şi totemurile sale animaliere au rolul de a cutremura, şi de a orienta privirea, asemeni unei icoane, către o lume primordială, o lume nevăzută şi, totodată, o lume a inteligilibilului nemijlocit.

Coloritul dens şi atmosfera acăpărătoare a peisajelor lui Ilie Boca – mult îndepărtate de tuşa impresionistă a lui Ciucurencu – trădează de asemenea influenţa expresionismului, dar şi a picturii naive de inspiraţie folklorică, prin organizarea uneori ludică a perspectivei, numai că intenţia pictorului este cu totul alta decât în poliptice şi în compoziţiile sale semi-abstracte. Ele redau cu ingenuitate suprafaţa vizibilă a spaţiului mitic al Moldovei, lumea sensibilă, având de regulă în centru împrejurimile Conacului Rosetti de pe vechiul domeniu Tescani, la graniţa dintre Ţara de Sus şi Ţara de Jos a Moldovei de demult, de care pictorul băcăuan şi-a legat viaţa şi opera precum niciun alt pictor român din a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI.

Din acest motiv, omul, ba chiar şi animalul, adică tot ce este fiinţă, lipseşte cu desăvârşire din peisajele lui Ilie Boca, căci omul nu (mai?) poate fi redat – sau mai bine zis, revelat – în mod direct, ci doar reprezentat de o manieră abstractizantă, prin semnele şi simbolurile lumii nevăzute sau inteligibile de la origini.

În creaţia lui Ilie Boca, peisajul este contrapunctul omului. Acolo unde natura sensibilă este prezentă omul şi lumea inteligibilă sunt absente, iar acolo unde omul şi lumea inteligibilă sunt prezente natura sensibilă este absentă. În peisaj, în contemplarea naturii sensibile, pictorul ia, într-adevăr, un repaus : o pauză de la problematizarea omului. Când însă omul reapare – fie şi numai sub forma unei absenţe, ca în cele „Două fotografii ale familiei Rosetti-Tescanu” –, apar negreşit şi germenii destructurării imaginii realiste pe care o regăsim candid în peisajele lui Ilie Boca.