Declin cultural sau transformare ?

Decalajul civilizațional moștenit – și agravat de comunism – are inevitabile urmări culturale. Discursul liber de după 1989, a corespuns unei reconstrucții naționale, de la infrastructură și instituții, până la canonul literar și diferitele forme de recuperare a ”istoriei”. Pentru a se reinventa ca optimism colectiv, generator de ”renaștere”, cultura românească ar fi trebui să aibă un decor socio-economic de tipul anilor 60 din Occident. Nu l-a avut și nici nu l-ar fi putut avea. Creatorii noștri – din orice domeniu – au fost obligați să transcrie în opere starea efectivă a României, cu toate dinamicile ei post-totalitare: trecerea de la omogenitate socială la pluralism etico-estetic, demolarea culturii produse în comunism și înlocuirea ei cu mimetism occidental de suprafață sau cu mitizarea intebelicului. Dar și mania culpabilizării, ca preț al unei lucidități în sfârșit necenzurate. Centrele canonizatoare s-au spart, lăsând loc pentru bătălia simbolică a diferitelor generații (începând cu faimoșii ”optzeciști”), iar consensul intelectual, ca și acela politic, a rămas un vis rușinos, de parcă democrația și gălăgia resentimentară ar fi sinonime.

În acest mod chinuit, cultura a ținut pasul cu națiunea. Declinul cultural a avut, firește, și cauze ”obiective”. Fostul regim a subvenționat ”oamenii de cultură”. Toți depindeau de partidul-stat, negociau cu instituțiile de cenzură, acceptau ghetoizarea în schimbul unor vagi privilegii și idealizau trecutul sau lumea liberă prin diferite fantasme compensatorii. Dincolo de aceste note specifice totalitarismului, ei puteau trăi din propria creație, ceea ce nu s-a mai întâmplat după 90, chiar dacă regimul lui Ion Iliescu a căutat să prezerve sistemul. Multe drame personale s-au consumat pe fondul acestei schimbări abrupte de statut și ”mijloace de producție”. Autonomia costă scump. Și nu durează prea mult, de vreme ce, la mijlocul anilor 90, au început deja să se profileze noile nuclee de subvenționare privată: presă, grupuri de interese, partide. Unii s-au scufundat, alții au intrat în sfera gravitațională a noilor surse de finanțare. Începuse capitalismul sălbatic…

Principala mutație a intervenit însă la nivelul sociologic al receptării. Ethosul sindical specific uniunilor de creație din comunism a fost înlocuit printr-un individualism de supraviețuire: scapă cine poate ! Celălalt nu mai e un confrate (prețuit sau detestat) ci un competitor direct. Noua piață culturală, dereglementată prin retragerea complexată și vinovată a statului-protector, a devenit jungla unde care fiecare își face loc după cum îl taie capul, departe de orice scrupul sau de vechea solidaritate implicita. De vreme ce soarta ta depinde de public, publicul larg devine mirajul obligatoriu, prada pentru care merită să faci orice sacrificiu, orice acrobație și orice fel de înțelegere. Numai realitatea brutală a noii condiții intelectuale este ”responsabilă” de anarhia breslelor creative, adică de logica lui ”fiecare pentru sine”, chiar dacă inerția ipocrită a temelor civice a continuat, de ochii lumii. Și ce înseamnă ”public larg” ? Nimic altceva decât compromisul antielitist cu populismul noii culturi de masă. Ce mare progres s-a petrecut dacă am substituit cenzura ideologică prin cea economică ? Așa au ajuns mai toți scriitorii să facă jurnalism, să caute patroni politici, să scrie orientat, în funcție de agenda unor grupuri potente financiar etc. Evident, nu e vina creatorilor. Nici un individ creativ din istorie nu s-a putut retrage în munți – sau măcar în turnul de fildeș – dacă nu a fost bogat, ca Schopenhauer sau Kierkegaard, sau ajutat de familie, ca Nietzsche. Primum vivere, deinde philosophari…

De ce nu avem o ”mare cultură” post-comunistă ? În primul rând pentru că vremea titanilor a trecut și în Occident. Era media înseamnă era culturii populare: pantheonul clasic, umanist și logocentric, e convertit în bursă a cometelor. Gloria nu mai este reflexul valorii trepat recunoscute, ci suportul unui artificiu de laborator : e diferența dintre Raymond Aron și Bernard Henri-Levy ! În al doilea rând, pentru că noile tehnologii au șters diferența dintre public și privat și pe aceea dintre profesionist și amator. În fine, pentru că ideologia corectitudinii politice a sufocat profetismul conservator și sursele de revoltă (sau de entuziasm) bazate pe utopii selective. E ridicol să ne închipuim că fragila cultură românească, ale cărei producții nu pot fi exportate decât prin traducere, ar fi putut evita șocul acestor trei mutații devastatoare. S-au păstrat oricum diferențele de scară, în vreme ce pasiunea noastră imitativă a făcut restul.

Am aterizat în singurul punct disponibil. Sigur, alte politici guvernamentale ar fi putut aplana trauma. Dar niciun executiv, indiferent de componența lui ideologică declarată, nu a fost tandru cu sensibila zonă a culturii vii (ca să nu mai pomenim toleranța perfect iresponsabilă față de distrugerea patrimoniului moștenit). Revoluția, confiscată sau nu, a fost incapabilă să producă o elită politică deschisă intelectual și relativ competentă în materie de mecenat, stimulare a creației sau prezervare și vulgarizare pedagogică a valorilor naționale. Se poate lupta palidul Centru Național al Cărții cu programul decerebrant și primitiv al Antenei 3, cu telenovelele ProTV, cu Etno TV, Taraf TV și alte OTV-uri, dublate de o presă scrisă majoritar tabloidizată ? Lupta e profund inegală…

Dar ea trebuie continuată cumva, de dragul unor idealuri care par anacronice, fără să-și fi pierdut sensul profund. Pentru că România nu este ”altfel”. E nefericit sincronizată, în coada clasamentelor, cu tendințele majore din lumea contemporană. Și are doar ghinionul că democrația, prelucrată în mintea obtuză a ”eșalonului secund”, a născocit o clasă politică sub nivelul de care avem nevoie pentru a ne dezvolta cât de cât armonios, în căutarea dreptății, a adevărului și a umanității elementare. Se cuvine să destupăm fundătura. Suntem ființe politice, oameni ai cetății, chiar dacă asta înseamnă, de la caz la caz, salvare sau pierzanie, speranță sau eșec, tărie morală sau depresie, revoltă sau resemnare.