Monica Lovinescu: obsedanta ideologie

Departe de a prilejui o revelaţie cu privire la natura ascunsă a individului, jurnalele Monicăi Lovinescu se înscriu, firesc, printre preocupările în slujba cărora şi-a aşezat întreaga existenţă. Lupta în care s-a angajat de la începutul exilului şi până la sfârşitul zilelor poate fi asemuită cu o confruntare cu morile de vânt ale ideologiei comuniste. În conştiinţa publică, numele Monicăi Lovinescu este asociat, în primul rând, cu activitatea ei şi a lui Virgil Ierunca în cadrul postului de radio Europa Liberă, activitate care avea ca scop principal denunţarea ororilor făcute posibile de sistemul comunist, cu precădere de cel ceauşist. Prin undele scurte se transmitea antidotul pentru mirajul ideologiei. În răspăr cu discursul oficial al propagandei comuniste, vocile intransigente de la Europa Liberă strecurau, pe calea undelor, sâmburele de îndoială de care era nevoie pentru trezirea conştiinţelor îndoctrinate. Din denunţarea ororilor comunismului, adevăratul rău al secolului, cei doi şi-au formulat un crez existenţial.
În această ordine de idei, rolul jurnalului, al consemnărilor zilnice, este dincolo de orice ambiguitate: de a înregistra obiectiv evenimentele, pentru a înlesni rememorarea lor, de a înregistra figuri, evenimente, istorii. Funcţia de aide-mémoire, de care amintea Gerard Genette, este în permanenţă reactivată în jurnalul lovinescian. Tribulaţiile eului sunt programatic eludate din consemnare. Fiecare abatere este aspru sancţionată de autoare. Jurnalul este numai un instrument pus în slujba crezului existenţial. Confruntarea cu ideologia canalizează toate energiile şi conferă sens unei existenţe care a devenit exemplară. Dincolo de această supratemă a jurnalului şi a existenţei, se profilează alte chestiuni, la fel de stringente: exilul şi nostalgia, decepţia românească şi cea europeană , tema recurentă a culpabilităţii (legată de impresia de a-şi fi abandonat mama, care va muri în închisorile comuniste, refuzând să-şi trădeze fiica), trecerea corozivă a timpului, capriciile memoriei, obsesia est-etică, dimensiunea antiutopică şi demistificatoare, comedia umană etc.

Poetica jurnalului exterior

Amplul jurnal de existenţă al Monicăi Lovinescu, cele peste 2000 de pagini adnotând mai bine de 20 de ani de (supra)vieţuire în exil, trimite cu gândul la o vocaţie diaristică de tip Amiel. Nimic nu e, însă, mai departe de adevăr. Resorturile jurnalului intim sunt sistematic boicotate. Jurnalul este considerat, ca la Călinescu, o îndeletnicire fără finalitate, o scriere mereu în căutarea vibraţiilor literare, utilă, cel mult, pentru funcţiile sale anamnezice. Însă mecanismele jurnalului, aşa cum sunt ele imaginate de autoare, se văd confruntate, în practică, cu o demontare nepermisă a lor. Intentio operis iese, uneori, învingătoare din confruntarea cu intentio auctoris.

Ceea ce frapează, de la primele pagini, este aversiunea diaristei faţă de exhibarea intimităţii, faţă de patetismul imund al unor destăinuiri cvasiliterare. Domină, atât în cazul amintirilor cât şi în cel al jurnalelor de după 1981, „groaza de a nu cădea în patetism, oroarea de dulcegărie, de lamentaţii, de frivolitate sau livresc. Şi deci cultivarea încrâncenată a lucidităţii, a răcelii în judecare şi evaluare, a parcimoniei fără fisură în ce priveşte intimitatea fiinţei.” În această cheie, oferită, de altfel, şi de autoare, se explică fenomenul inedit, foarte rar în istoria culturală, de publicare a memoriilor înaintea jurnalelor propriu-zise. La apa Vavilonului , sinteză memorialistică, precede publicarea celor şase volume de jurnal, cuprinzând perioada 1981-2000. Memoriile au la bază jurnalele de tinereţe ale autoarei, care se întind pe câteva decenii şi adnotează atât existenţa din România, cât şi primii ani ai exilului (auto)impus.
Rostul agendelor este, dincolo de a pune ordine în gânduri şi în existenţă, de a servi memoriei publice. Însă intenţiile diaristei nu se materializează întotdeauna consecvent. O dată cu modificarea obiceiurilor de scris, sub influenta noilor tehnologii, se modifică şi accepţiunea asupra acestui tip de scriitură. Autorul nu mai este confruntat cu realitatea paginii materiale, nescrise. Reflecţiile se înmulţesc şi se eterogenizează, gândurile sunt duse până la capăt, scriitura dobândeşte sens şi adâncime. Cenzura interioară slăbeşte uneori, permiţând eului să-şi etaleze frământările, conectate, cel mai adesea la spectrul bolii, al senescenţei, dar mai ales al prăbuşirii sistemului de iluzii. Starea confesivă, starea de graţie a scriiturii intime, este abhorată: „Din pricina computerului am început să scriu din nou despre mine în acest jurnal. Exerciţiul tehnic m-a împins spre o stare confesivă pe care o abandonasem o dată cu narcisismul adolescenţei şi mania tinereţii de a-şi inventa sau amplifica dramele şi problemele. Mă părăsisem, făcând din jurnal o simplă agendă – şi era bine aşa. Va trebui să revin spre o mai mare uscăciune sau să mă las de notaţia zilnică.” Jurnalul trişează şi îşi trădează autorul. Uşile sale interzise rămân rareori închise definitiv: „Eram hotărâtă să notez aici ce se notează într- agendă (de unde şi forma): întâlnirile sau mesajele din ţară ce nu trebuie uitate, etc., etc. Şi iată că încetul cu încetul se strecoară clima, afectivitatea, pisicile şi bolile.”
Din cutia Pandorei, deschisă din neatenţie şi închisă apoi la loc, cu fermitate, răzbate sentimentul zădărniciei, al unei vieţi aşezate sub semnul unei finalităţi compromise. Dispare şi speranţa, o dată cu moartea mamei în închisorile comuniste şi cu prăbuşirea iluziilor româneşti postrevoluţionare. În aceste interstiţii, în momentele de respiro ale confruntării cu ideologia, se creează spaţiul propice literaturii. Dimensiunea literară a textului este una epifenomenală, accidentală, născută, paradoxal, din teama de a nu face literatură acolo unde se cere exprimat adevărul. Literaritatea este spontană, involuntară, un reflex al omului de cultură în ale cărui preocupări intră şi literatura, fără să ocupe, însă, locul central. Primenirea textului, câtă există, are ca scop netezirea asperităţilor sale, eliminarea redundanţelor, patetismelor, incursiunilor indiscrete în existenţa care este şi trebuie să rămână privată. Jurnalul e mai aproape de paradigma Hocke decât de cea barthiană.
Menirea jurnalului este, prin urmare, să împiedice falsificarea fiinţei, să-i conserve intacte amintirile, gândurile, reflecţiile – toate trecute prin epura scriiturii. Autoarea nu este străină nici de virtuţile terapeutice ale consemnărilor în jurnal. Obiceiul însemnărilor zilnice creează un spaţiu alternativ, un univers paralel cu cel real, din care răul poate fi exorcizat. Aceasta este o iluzie de care diarista e conştientă şi cu care se consolează, uneori, în lipsa altor soluţii existenţiale: „Însemnând fleacuri (aşa îmi apar în actuala stare de spirit) am iluzia că intru într-o normalitate unde răul nu ne poate atinge.”; „Bat în neştire la computer pentru a nu mă lăsa pradă angoasei.”; „De ce atâta sporovăială? Pur şi simplu din aprehensiunea pentru analiza de mâine la ochii lui V[irgil]”; „Totul se petrece, însă, pe un plan unde logica n-are nici preţ, nici greutate, trebuie suportat, şi atâta tot. Şi atunci te ameţeşti scriind: orice şi despre orice.” Fie că se prezintă ca agendă, reper, ca instrument al memoriei sau ca pansament al deziluziei, jurnalul Monicăi Lovinescu este, prin excelenţă, un jurnal extim, cu mecanismele de funcţionare la vedere, precizându-şi clar propria poetică, chiar dacă, uneori, există derogări de la ea.

Confruntarea cu ideologia

Fie că este privită ca obsesie est-etică sau ca monomanie, ca mobil al existenţei sau ca blestem al ei, ideologia, în speţă cea comunistă, monopolizează preocupările Monicăi Lovinescu şi, în consecinţă, şi însemnările personale. Începând cu prima consemnare din jurnalul anului 1981 şi până în preajma revoluţiei din 1989, în prim- planul scriiturii tronează confruntarea exasperantă, sisifică, mereu reluată, cu deriva ideologică a intelectualilor din est şi din vest, cu gândirea utopică neancorată în realitatea socială a momentului, fie că este vorba de realitatea franceză sau de cea românească. După 1989, militantismul antiideologic este treptat înlocuit de un discurs asupra zădărniciei condiţiei umane. Jurnalul de front, contabilizând fiecare mişcare din lupta cu răul ideologic al secolului, se transformă, după climaxul speranţei pus în scenă de revoluţia din decembrie 1989, într-un jurnal al degringoladei româneşti postrevoluţionare. Însemnarea pe răboj a crimelor comunismului, a celor morale sau efective, se transformă într-o întreprindere anamnezică, invers proporţională cu amnezia devenită maladie naţională în România recentă. Valoarea general-umană a jurnalului este dată de consecvenţa personajului pe care îl pune în scenă: mereu fidel ideii de care este animat, mereu egal cu sine, neacceptând compromisul şi sancţionând abaterile de la drumul pe care îl consideră corect: acela al condamnării totalitarismelor de orice culoare, cu precădere a comunismului, dar şi a altor utopii, mai (post)moderne, mai actuale, precum credinţa nestrămutată a intelectualilor francezi în virtuţile stângii sau corectitudinea politică importată din campusurile americane. Pe calea lucidităţii este combătută iluzia lumilor perfecte: a utopiilor de orice formă şi culoare.

La vârsta propice tuturor exaltărilor, Monica Lovinescu părăseşte o ţară devastată de război şi de scurtul totalitarism legionar şi se angajează pe drumul de spini al exilului. Întreaga ei atenţie rămâne, însă, concentrată pe evenimentele din ţară, care pregătesc următorul totalitarism, cel mai îndelungat şi mai odios, acela făcut posibil de îmbrăţişarea doctrinei comuniste. Rămâne suspendat proiectul teatral, ca şi cel literar. Împreună cu Virgil Ierunca, alege calea lucidităţii şi a refuzului utopiei. Confruntarea cu ideologia devine singurul proiect existenţial în care amândoi îşi investesc toate resursele: „Ne verificăm aceeaşi pasiune (V. şi cu mine) pentru istoria trăită, suferită, suportată – insuportabilă.” Hipertrofia istoriei, angajarea permanentă în acelaşi proiect, monomania înfierării comunismului poate duce, câteodată, la exasperare, însă deriva momentană nu implică abandonul. Orice altă chestiune devine parantetică.

Spre deosebire de ideologia nazistă şi legionară, care au avut efecte devastatoare, cauzând bruierea temporară a raţiunii contaminate de ideologie, comunismul a sedus definitiv şi a produs reale metamorfoze la nivelul imaginarului social, chiar şi după ce rolul său istoric a fost încheiat. Din aceste considerente, autoarea îşi reia ad infinitum pledoaria pentru reconsiderarea celor două ideologii care au dominat secolul XX. În timp ce nazismul şi-a încheiat ciclul istoric, neexistând posibilitatea reabilitării sale post-mortem, proiectul comunist şi-a conservat intact potenţialul utopic, mai ales pentru acele ţări care nu au experimentat dezastrul punerii sale în practică. În ţările ex-comuniste persistă iluzia unei materializări deficitare a unei episteme în definitiv funcţionale. Monica Lovinescu pledează, în esenţă, pentru vaccinul antiutopic, pentru vindecarea ideologică printr-o analiză profesionistă şi colectiv-asumată a psihozei comuniste. Lustraţia politică şi, mai ales, cea morală reprezintă prima condiţie pentru revigorarea unui organism social şi politic bolnav, deoarece: „Cât timp nu se face un Nürnberg al comunismului, primejdia recurentă a reinstalării lui – sub forme mai umane – va dăinui printre masele materialmente sufocate de mizerie.”
Jurnalul dezvăluie tristeţea militantului antiideologic confruntat, după exaltarea revoluţiei, cu amnezia generală a populaţiei româneşti, incapabilă de a se constitui, noician, într-un popor şi de a-şi asuma partea din vină pentru dezastrul istoric comunist. Printre primii blamaţi este intelectualul român, teoretic vaccinat cu luciditate, dar funciar incapabil de acte de curaj şi disidenţă: „Mereu vor fi artiştii cei mai laşi?”; „Intermitenţele curajului sunt la scriitorii români clinice.” . Excepţiile, câte există, rămân excepţii, iar România este departe, spre exemplu, de solidaritatea polonezilor. Sunt condamnate toate nuanţele laşităţii, fiind apăsate, pe rând, pedala ironiei amare şi cea a revoltei faţă de neimplicarea intelectualilor în combaterea contingenţei istorice, neimplicare care poartă, uneori, numele estetismului şi al rezistenţei prin cultură: „Criteriul estetic se îmbolnăveşte şi el de bolile curajului, cronice printre intelectualii noştri.” Jurnalul lui Radu Petrescu este citit: „cu o enervare crescândă: nimic din contextul social şi politic al anilor ’60 nu trece în aceste pagini rezervate exclusiv literaturii. Dar poate fi literatura o rezervaţie?” Jurnalul lui Nicolae Balotă păcătuieşte prin inesenţial, prin neabordarea experienţei carcerale. Lui Gheorghe Crăciun, diarista îi reproşează prevalarea unei dureri de dinţi a personajului asupra durerii istoriei. Cu toate că putea fi singura soluţie pentru publicare, presupunând ocolirea inteligentă a cenzurii, evazionismul literar este aspru condamnat, în repetate rânduri. Tratată drept simptom sigur al laşităţii, îmbrăţişarea esteticului şi eludarea dimensiunii istorice îngroşează trăsăturile deja deformate ale intelectualului român, în diversele sale ipostazieri, din acest jurnal.
Dacă, în prima lor parte, jurnalele Monicăi Lovinescu sunt dominate de militantismul anticomunist, de confruntarea neobosită cu ideologia, ultimele volume ale jurnalului au în centru decepţia românească, aşa cum o numea Dan C. Mihăilescu. Odiseea românească de la începutul anilor ’90 poartă toate însemnele unei întâlniri providenţiale, menite să rezolve toate aporiile şi să justifice ontologic toate risipirile eului în culisele istoriei: „Şi aşa am pătruns în Bucureşti. Cu ei toţi, cu flori în braţe, şi cu lacrimile fetei de la ghişeu care însemnau doar atât: ai avut dreptate să-ţi petreci toată viaţa la Paris, în această nesfârşită paranteză românească.” Iluzia este, însă, fragilă şi nu se poate susţine. Revelaţiilor româneşti (recunoştinţa românilor, regăsirea prietenilor din ţară, mitingul anticomunist al aşa-numiţilor golani etc.) sunt, treptat, anulate de lista interminabilă a decepţiilor: imaginea dezolantă a unui Bucureşti deformat şi vulgar, regăsirea casei mamei de pe bulevardul Elisabeta, acum în posesia unui securist care a jucat un rol esenţial în condamnarea Ecaterinei Lovinescu Bălăcioiu, trădarea intelectualilor care aleg să pactizeze cu noul regim iliescian şi îşi celebrează, amnezic, estetismele rezistente , deziluzia revoluţiei – mai aproape de o perestroika decât de o schimbare din temelii a sistemului totalitar, şi lista ar putea continua. Empatizării cu victimele sistemului totalitar românesc, din primele volume ale jurnalului, îi face loc revolta.
În ultimul volum de jurnal, privind înapoi, diarista constată, nu fără o doză de amărăciune: „sensul existenţei mele acesta a fost: înfruntarea cu sistemul totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvaţi, încăierarea cotidiană cu călăii ascunşi în cutele utopiei.” Misiunea a fost încheiată, lumea nu s-a schimbat, însă, în mod fundamental, pentru că răul comunist a fost unul durabil, cu reverberaţii până în societatea actuală, tarată de practica îndelungată a dublului limbaj, a cenzurii şi autocenzurii, ca şi a duplicităţii cu regimul totalitar, pentru care cedarea, colportajul ideologic şi delaţiunea de cea mai joasă speţă erau la ordinea zilei. Gândirea utopică îşi recalculează parametrii şi se diseminează, în aşteptarea următoarelor victime. Confruntarea cu ideologia a repurtat câteva victorii, însă războiul a fost pierdut. Istoria redevine impasibilă şi îşi reîntregeşte capitalul repetitiv. Exerciţiile de aducere-aminte îi sunt străine românului, generozitatea sa implică deculpabilizarea călăilor, uitarea sa este congenitală şi se rezolvă în indiferenţă faţă de propriul trecut recent: „Praf şi pulbere, cum îi place lui V. să profetizeze. Cu indiferenţa românului faţă de trecut – din care pare hotărât să nu înveţe nimic – tare mă tem că are dreptate. Există tărâmuri blestemate să nu audă niciodată trâmbiţele tragediei. Acolo unde Apocalipsul este înlocuit de Uitare.”

Vremea militantismului s-a încheiat şi a fost înlocuită de răstimpul întrebărilor retorice, al decantării sensurilor, al pregătirii epitafului: „Nimic comun între robii iluziei comuniste şi cei ce luptă împotriva ei, în afară de faptul că se întâmplă ca această luptă să ocupe o întreagă viaţă. Şi nu te poţi împiedica să te gândeşti cum ar fi arătat ea, viaţa ta, dacă la o cotitură nu te-ai fi ciocnit de Istoria majusculizată, şi, evident, shakespearian de furioasă.” Scenariul ucronic nu se poate materializa. Predispoziţia pentru utopie râmâne o constantă a imaginarului social, fără să se anticipeze condiţiile următoarei organizări a ideologiei ca sistem coercitiv. Jurnalul rămâne martor al confruntării între forţe inegale, în care doi oameni încearcă să organizeze binele împotriva unui întreg stat organizând răul, cum declara admirativ Imre Toth.
Jurnalele Monicăi Lovinescu reinstaurează, cel puţin parţial, paradigma Hocke (din Europaeische Tagebuecher), pentru care pledează: oroarea de literatură în perimetrul scriiturii personale şi consecinţa ei directă: absenţa intenţionalităţii artistice. Veleităţile literare ale textului sunt subordonate altor deziderate, care ţin de obiectivitate, luciditate, adevăr. O derogare de la această paradigmă diaristică o reprezintă obsesia anticomunistă, aşezarea scriiturii private sub semnul luptei cu ideologia. Hocke formulase, se ştie, postulatul absenţei oricărei finalităţi în jurnal, nu numai a celei artistice, ci şi a celor morale/didactice/teologice/istorice etc. În acest jurnal exterior, atipic, totul este subordonat acestei finalităţi unice, atât a vieţii cât şi a operei: confruntarea cu ideologia de stânga, cu ochelarii de cal ai Istoriei. De aici, impulsul de a ridica ziduri în jurul fiinţei intime. De aici, fuga de literatură şi evitarea comentariului solipsist. Realitatea singulară a eului este proscrisă. Intimitatea fiinţei, frământările, patetismul, marile întrebări sunt sistematic eludate în canavaua diaristică. Ele ţin de o realitate menită să rămână privată, neconsemnată, incomunicabilă. Termenii patetici ţin de un cod lingvistic ce-i este străin . Jurnalul este o însemnare zilnică (im)personală, reper al memoriei, cel mult: „o agendă pentru a regăsi, la nevoie, firul întâmplărilor şi al oamenilor care vin din ţară cu tot felul de mesaje. Celelalte, atât de rare, inflexiuni personale sunt un păcat şi o reminiscenţă de pe vremea când ţineam intermitent, dar convinsă, jurnal.” . Subminarea intenţiilor autorului ţine de resorturile scriiturii intime, astfel încât programul diaristic nu este respectat cu consecvenţă: din loc în loc se creează breşe prin care eul privat, eul ascuns îşi face simţită prezenţa. Jurnalele rămân, în ansamblul lor, rune ale exilului, menite memoriei personale şi publice, spaţii privilegiate în care sunt decantate reziduurile metafizice ale gândirii utopice, mistificatoare.