Sofia Imber, colonelul Chavez si onoarea intelectualilor

Motto: “Tine de esenta iubirii sa fie discreta, asa cum tine de a urii sa fie strigata cu spume la gura”.–Un intelectual roman

Am citit saptamanile trecute o carte extraordinara. Se cheama “Mil Sofia”, a aparut anul trecut, si este povestea, realizata pe baza dialoguri de catre profesoara Arlette Machado de la Universitatea Centrala din Caracas, a fondatoarei acelui loc miraculos care este Museo de Arte Contemporaneo din capitala Venezuelei, o mare ziarista, o mare intelectuala si o mare constiinta.

Institutia s-a numit Museo de Arte Contemporaneo de Caracas “Sofia Imber” (MACSI), pana cand colonelul Chavez a decis sa inlature numele Sofiei din titlul muzeului pe care ea l-a creat, initial intr-un garaj, si pe care l-a condus vreme de decenii. Este recunoscut drept cel mai important muzeu de arta contemporana din America Latina ( o spune, intre altii, Mario Vargas Llosa). Chavez nu-i poate ierta Sofiei Imber cateva lucruri: curajul etic, sustinerea Israelului, opozitia fata de tiers-mondism si anti-americanism, liberalismul transant, solidaritatea cu disidentii regimurilor totalitare, intre care Armando Valladares, devotamentul incasabil pentru cauza libertatii. Talibanul (Calibanul) Chavez (acest Goebbels creol, cum a fost numit) a proclamat a Cincea Republica, cea a “socialismului bolivarian”. Sofia Imber se declara o cetateana mandra a celei de-a Patra, deci a Venezuelei pluraliste, anti-dictatoriale, democratice. Cum sa nu explodeze de furie dictatorul? Primul meu articol publicat in Vest a fost la Caracas, in 1982, in ziarul „El Unibersal”. Scriam acolo despre decizia aberanta a familiei Ceausescu de a unifica muzeele de arta din Bucuresti. Se pare ca dictatorii au probleme insolubile cu muzeele…

Sofia Imber s-a nascut la Soroca in 1924. Mama ei era sora cu bunica mea pe linie paterna. Familia Imber a ajuns in Basarabia de la Odesa, fugind de dictatura bolsevica. In 1930 au plecat din Romania, s-au stabilit in Venezuela. Lya, sora Sofiei, a devenit prima femeie medic din acea tara, o mare pediatra, a fost la un moment dat presedinta UNICEF. A murit scandalos de devreme, in 1980 (tatal meu, varul ei primar, cu care se cunoscuse bine in adolescenta traita impreuna la Soroca, a murit in februarie 1981). Fiul ei, Fernando Coronil, a fost un cunoscut antropolog, profesor la CUNY, bun prieten cu Gail Kligman si cu Katherine Verdery, autorul unei carti remarcabile despre Venezuela (“Magic State”). S-a stins si el din viata acum cativa ani, rapus de aceeasi boala neiertatoare ca si Lya.

Primul sot al Sofiei, tatal celor patru copii (Sara, Adriana, Daniela si Pedro) a fost marele scriitor Guillermo Meneses, clasic al literaturii latino-americane. Guillermo si Sofia au locuit la Paris (el era diplomat) in anii 50 si 60, au fost prieteni cu Fernand si Nadia Leger, cu Gerard si Anne Philippe si cu cati altii. Fotografiile din carte sunt fascinante. Intre ele, o poza cu Sofia, Guillermo Meneses, Pablo Picasso si Jacques Prevert. Altele cu Francis Bacon, Jesus Soto, Vasarely, Marisol, Fernando Botero. Fotografii cu William si Wendy Luers, Lech Walesa, Carlos Andres Perez, Rafael Caldera, Arthur Miller, Pablo Neruda si cu Teodoro Petkoff. O poza cu Ioan Paul al II-lea in timpul vizitei Suveranului Pontif la Caracas. Nu doar fotografii, ci si amintiri despre ei si despre atatia altii, de la Gabo (Gabriel Garcia Marquez) la Nicolas Guillen…

A urmat despartirea de Guillermo Meneses, casatoria cu Carlos Rangel, un mare jurnalist si, neindoios, unul dintre cei mai importanti ganditori politici ai Americii Latine. Cartea lui Rangel “Du bon sauvage au bon revolutionnaire” a aparut in franceza cu prefata lui Jean-Francois Revel. Tot cu prefata lui Revel a aparut si “Le tiersmondisme”. Gratie lui Carlos si Sofiei l-am cunoscut pe Revel. Tot ei mi-au facut legatura cu Georges Liebert, politolog si muzicolog, sotul lui Francoise Cachin, directoarea de la Musee d’Orsay (Francoise C., nepoata avocatului Marcel Cachin, fondator al PCF, dar si a lui Paul Signac) ajunsa directoare a tuturor muzeelor de arta din Franta, a incetat din viata in 2011). Familiile Revel-Sarraute si Liebert-Cachin locuiau aproape una de alta, pe Ile St-Louis.

Impreuna, Sofia si Carlos, au realizat sute de emisiuni de televiziune, au conversat cu personalitati de varf ale lumii politice, stiintifice si culturale, de la Eduardo Frei si Shimon Peres la Borges, Mario Vargas Llosa, Herman Kahn si Christian Baarnard. Au condus paginile culturale ale cotidianului “El Universal” (am publicat acolo, in 1982, un articol in care protestam impotriva distrugerii muzeelor in Romania lui Ceausescu). Erau inseparabili. Asa i-am perceput in timpul sederii mele in casa lor, vreme de cinci luni, in 1982. A fost una din marile sanse ale vietii mele.

Imi amintesc perfect cina de dinaintea plecarii mele spre Statele Unite la resaturantul favorit al Sofiei, „Le Coq d’Or”. Ma desparteam din nou de o familie in care fusesem primit ca fiu si ca frate. Carlos mi-a dat o scrisoare de recomandare catre Norman Podhoretz, editorul faimoasei reviste “Commentary”, figura proemineta, alaturi de Irving Kristol, a miscarii neoconservatoare. L-am intalnit pe Podhoretz, apoi am cunoscut-o pe sotia sa, Midge Decter, pe atunci presedinta a ceea ce a fost Committee for the World. In 1987, Midge Decter a participat la o conferinta pe care am organizat-o la New York despre criza terminala a comunismului (au participat, intre altii, Aleksandr Zinoviev, Carlos Alberto Montaner, Carlos Franqui, Ivan Svitak, Dorin Tudoran, Mihai Botez, William Luers, Richard Pipes, Daniel Pipes, Geza Szocs, Carl Gerschman, Paul Hollander, Svetozar Stojanovic, Jakub Karpinski, Alexander Smolar, Agnes Heller, Ferenc Feher, Judith Shapiro, Jan Vladislav, Antonin Liehm). Pe baza conferintei a aparut apoi un volum la Macmillan pe care l-am editat impreuna cu Judith Shapiro.

Am lucrat la Muzeu, am scris un studiu pentru catalogul expozitiei Jesus Soto. Dimineata, cand imi beam cafeaua, contemplam un tablou de Francis Bacon, daruit Sofiei de marele artist. Ascultam in nestire discul cu cantecele detinutilor din Gulag interpretate de prietena Sofiei, fostul model al lui Maillol, Dina Verny. In 1988, Carlos s-a sinucis. L-am cunoscut bine, l-am admirat, voi scrie odata despre discutiile noastre. Prin Carlos am cunoscut cativa tineri politologi venezuelieni, intre care Emeterio Gomez si Carlos Raul Hernandez, cei care continua azi linia sa de gandire. Carlos a fost intotdeuna un liberal ins sens aronian. Citea si recitea cartile lui Aron, Berlin, Hayek si Popper. Sofia, ca atatia altii, a trecut printr-o faza izquierdista (stangista), dar n-a aderat niciodata la comunism. Mai ales dupa casatoria cu Carlos, Sofia a imbratisat pozitii liberale, tot mai critice in raport cu iluziile stangii. Nu i se iarta de catre unii fosti amici nici astazi ceea ce ei denunta drept “tradarea” Sofiei. Stanga chavista o uraste, lanseaza cele mai abjecte calomnii. Opozitia democratica o admira.

http://www.eluniversal.com/opinion/121230/cuantos-chavistas-no-comunistas-hay

http://informe21.com/blog/carlos-raul-hernandez/maestro-combate

Sofia a mers mai departe, asa cum i-a cerut-o Carlos intr-o nota finala. Am ramas foarte apropiati in tot acesti ani. Acum cateva zile mi-a trimis volumul. E prima carte a Sofiei, din cate stiu, de la “Yo, la intransigente” aparuta cu multi ani in urma. Iata un fragment din mesajul pe care i l-am trimis. Nema a fost matusa mea, sota mai mare a tatalui meu, doctorita Nehama Tisminetki, vara primara a Sofiei. In 1945, mama Sofiei, Ana Baru, a dorit sa o aduca pe Nema in Venezuela. Ea a refuzat, a spus ca ramane in Romania asteptandu-si fratele care se afla la Moscova. Ai mei au revenit in tara in 1948, incepuse Razboiul Rece, nu s-a mai pus problema ca Nema sa plece. Nema a mers in vizita si a stat aproape jumatate de an la Caracas in 1979. Cum spuneam, Lya a murin putin dupa aceea, in 1980. Sofia, mai mica decat Lya cu 11 ani, m-a “adoptat” in 1981 la rugamintea Nemei, in memoria mamei , dar si a sorei sale. Lena Lecalot, prietena apropiata a Sofiei, a condus ani de zile Fundatia “Janusz Korczak” la Paris. In anii parizieni, Sofia lucrase indeaproape cu psihanalistul Daniel Lagache. Dintre intelectualii romani, pe Sofia o cunosc Dan Haulica, Andrei Plesu si Victor Ieronim Stoichita. Toti trei mi-au vorbit foarte frumos despre aceasta mare doamna a criticii de arta. Sper ca acest fascinant volum sa para cat mai curand in romaneste.

http://www.eluniversal.com/arte-y-entretenimiento/121205/las-mil-historias-de-sofia-imber

http://200.2.12.132/SVI/sofiacarlos/index.php?option=com_content&task=view&id=89&Itemid=275

http://elrepublicanoliberal.blogspot.com/2012/12/alicia-freilich-mil-sofia-menuda.html

Multumesc unui bun prieten care, citind articolul de mai sus, mi-a scris indemnandu-ma sa nu aman lucrul la un nou volum de memorii. Iata un fragment din mesajul sau: “Sa te uiti pe tine readucindu-i la viata pe altii. Autorul de memorii este cel care ii intareste umbra lui Tiresias, ca sa poata profetiza, nu cu singe de jertfa animala, ci cu singele propriu. Din viata sa readuce la viata viata altora…”