Dimineața m-am trezit mort. Mi-a pus papucii de casă și m-am uitat pe noptieră ca să fiu sigur că nu avusesem vreo tentativă de sinucidere. Nu sunt de acord cu asta. Viu, sau mort din cauze naturale, am foarte multe lucruri de făcut, oameni de întâlnit, locuri de vizitat. Pe noptieră e totul în regulă. Nicio scrisoare lacrimogenă. Nu mă pricep la scris și oricum nu aș fi vrut să mă fac de râs pe ultima sută de metri.
Papucii sunt mai curați și mai moi, halatul bine ajustat pe corp, tricoul de la Prada (colecție veche, luat de la un kilo-shop) îl port pe post de pijama. Soarele e roșiatic, m-am trezit seara, la apus. De acum totul e inversat, asta înseamnă că și eu o să întineresc. Plantele de pe balcon o să le ud abia…dimineață, când soarele răsare iau eu sunt nevoit să mă culc, obosit de lungul drum al nopții către zi. Am citit și piesa lui Eugene O’Neill, în original. Long Day’s Journey into Night. Mă deplasez dinspre moarte înspre viață, pe cărarea inversă, o să încerc să fac din temeri și din spaime, prilej de ceva bun.
Pe balcon, doi porumbei își conduc odraslele să-și ia zborul pentru prima oară. Mai târziu, adică spre dimineață, puii vor fi doar niște mucoși lipsiți de curaj.
Mă uit la sârma de rufe și mă pufnește râsul. Într-o laterală a rămas un sutien de-al ei, e acolo de când a plecat. Îmi aduc aminte că a avut o dată febră și a băgat termomentul pe sub tricou așteptând să piuie. Când l-a scos, temperatura indicată era ciudată, de parcă ea venea din tărâmurile reci ale Atlantidei. Pusese de fapt termomentrul peste sutienul negru și gros, cam prea gros pentru gusturile mele. Am râs atunci, ea a luat râsul ca pe o ofensă. Se credea deseori nedreptățită.
Reacții spontane de la prieteni, când i-am anunțat că rupem logodna.
Aoleu
Of.
Aoleu
Of…
Niciunul n-a întrebat, care logodnă? Fusese oare vreo ceremonie urmată de o masă la restaurant? Nu-mi amintesc. Nici ei. În fine. Oamenii înțeleg mai ușor un lucru sau o întâmplare cu care sunt deja familiarizați.
E deja prânz. Prânzul e la mijlocul zilei. Mă îndrept spre dimineață cu pași rapizi. S-a schimbat și ora de primăvară, ora „furată” cum îi spun eu. Mă cheamă Radu Mânie. Tot așa îl chema și pe străbunicul. Tata a fost mândru de mine că nu mi-am schimbat numele și că vreau să duc mai departe onoarea familiei. Posesoarea sutienului gros nu era prea încântată să ajungă doamna Mânie. Poate că și din acest motiv relația noastră nu a mers.
Mi-e cam somn. Somnul de după amiază s-a transformat în somnul de dimineață. Nu mi-e clar când trebuie să merg la muncă. Lucrez într-un birou de arhitectură. Colegii o să se mire ce e cu mine mort la serviciu, mai bine sun și spun că nu mă simt bine. Oricum la ei e dimineață, iar la mine e acum vremea de culcare. Poate mă văd cu Marius la o cafea în jurul orei 12 la prânz, atunci suntem aliniați cu fusul orar. Marius mi-e coleg și un arhitect de mâna întâi. Îmi mai povestește din problemele lui personale, fără să aibă un ton văicăreț. „Am senzația că viața mea e anapoda”, spune des asta.
Anapoda înseamă invers, pe dos, în altă direcție decât ar trebui, în limba greacă anápoda, aná – contra, împotriva, și póda – picior. Dacă ar știi cât de anapoda e viața mea acum și nu la modul figurat.
Mă uit pe geam, nu e nimeni afară. Lumea e la muncă. Și aseară când m-am trezit eu, strada era goală. Ciudat. Uneori, când eram pe partea cealaltă, în sensul normal de mers, aveam impresia că orașul e prea aglomerat și zgomotos. Rutina zilnică mă enerva, drumul până la birou și înapoi nu mă relaxa, dimpotrivă. Deci lucrurile mergeau anapoda pentru mine deși nimic nu era ca acum. Mă cuprinde somnul. E dimineață târziu, curând o să răsară soarele. Iar au am să mă bag în noapte pe partea cealaltă, dinspre dimineață înspre miezul nopții, când mă voi trezi iar. Asta nu e ciudat, noaptea rămâne pentru somn. Nu contează pe unde intri.
A trecut o săptămână și deja mă simt mai tânăr. Zilele parcurse invers sunt mai lente, ritmul general e încetinit. Inima bate mai rar, încă bate, asta e bine. E singura mea prietenă. Nici vecini nu mai am. Am ieșit pe scara blocului și nu era nimeni. Am bătut la câteva uși și nu a răspuns nimeni. Din balcon văd pomii înfloriți. Au calendarul lor, la ei totul e firesc, nu se plâng de nimic. Înfloresc, iubesc soarele, fac fructe așa cum oamenii fac copii, din iubire.
Marius nu a răspuns la telefon. Nici Ana, o prietenă de-a mea. Îmi place de ea dar nu am curaj să-i spun. La ce bun? Să facem ce? Eu nu știu pentru mine exact de vreau. Poate că ideea de întinerire ar încânta-o. Multe femei dau averi pentru visul acesta. Ana ar trebui doar să stea cu mine în acest apartament și să întinerim amândoi. Gratis. Înainte să ajungă o femeie stimată, cred că Ana își dorește să fie o femeie iubită. Trup și suflet. Foarte mult trup și foarte mult suflet.
Am început să mă culc la 4 noaptea, e târziu, din orice direcție a nopții ai privi. Mi se pare o simetrie perfectă, solitară. În stomacul meu și-au întins aripile niște fluturi. Au venit cu mine din lumea de dincolo. Starea de îndrăgostire nu dispare. Asta e bine.
E prânz iar. Mijlocul zilei, punct fix și certitudine. Sună telefonul. O voce pierită, semnal bruiat.
- Alo, m-ai sunat, sunt Ana. S-a întâmplat ceva?
O secundă am amuțit.
- Mai ai numărul meu?
Ana tace.
- Nu credeam că numerele de telefon de aici se văd și la voi?
- Radu, ești OK?
- Da, Ana, mai OK ca niciodată. Doar cam singur.
- Cum e asta? Mai bine spune-mi de ce m-ai sunat?
- Nu ne-am mai văzut de multă vreme.
- Mă inviți la o cafea?
- Nu aș putea…
- A, înțeleg.
- Stai, nu înțelege greșit.
- Uite, am putea vorbi mai pe seară?
- La mine o să fie dimineață.
- Ești undeva în America?
- Sunt acasă.
- De câte ori am mai vorbit, m-ai zăpăcit cu ghicitorile tale, a râs ea. Poate de aia nici nu ne-am mai văzut. Suntem mereu pe un alt fus orar. O femeie se zăpăcește și pleacă…asta e. E simplu.
- La mine totul a anapoda acum.
- Așa ai zis și ultima oară când ne-am văzut.
- Da!?
- Exact. Anapoda. N-am putut uita un asemenea cuvânt. Ce să caut eu în viața unui bărbat care trăiește anapoda?
- Stai, bine, uite…
- Vorbim pe seară, da?
Și a închis.
Doamne. Ce mă fac aici în liniștea asta, sunt doar eu cu mine. E anapoda! Liniște am vrut, liniște am. Mai bine îmi fac de lucru până dimineață (la mine) / seară (la ea) ca să fiu în stare să îi spun ce am pe suflet. Am tot amânat, mi-a fost frică de reacția ei, de viitor, de trecut, de faptul că nu știam care-mi sunt sentimentele, ce pot să ofer, cum pot să o protejez. Îmi făceam mii de probleme, simțeam că în viața asta nu am să apuc să-i spun că de fapt…
Sună.
- Radu?
- Ana!
- Unde ești mai exact?
- Nu prea aș știi să-ți spun. Cred că am murit. Dar să știi că totul e bine, nu e cum se crede. Doar că nu e multă lume prin jur, sau n-o văd eu.
- Nu am chef de glume. Simt că ai nevoie de ajutor.
- E nemaipomenit când cineva îți poartă de grijă, Ana.
- Unde ești?
- La mine acasă.
- Stai acolo, vin eu.
- Nu, în niciun caz.
De data asta am închis eu. Un idiot! Un idiot anapoda. Să te iubească o femeie ca Ana și tu să-i închizi telefonul. Mă uit prin jur să găsesc ceva de făcut. Mă cuprinde groaza. Dacă starea asta o să dureze o eternitate? Sau o să mă descopun în elementul din care provin?
Au trecut anii, am întinerit mult, dar la ce-mi mai folosește? Am ratat iubirea. Am ratat-o ca un idiot. De frică. E iarnă și a început să ningă. Anotimpurile merg în sens invers și eu mâzgălesc cu pixul pe un caiet ca un tânăr furios ce sunt. James Dean al zilelor noastre. Mă uit pe geam. Orașul e o fantomă. Am sunat la biroul de arhitectură, nu a răspuns nimeni. Am sunat la toate numerele din agendă, chiar și la femeia cu sutien gros, probabil că încă nu s-a născut. Nimeni nu a răspuns.
Doar Ana mă sunase înapoi. Acum Ana trebuie să fie la grădiniță. Poate, când mai crește, să-și verifice agenda din telefon și să zâmbească. Atunci am să simt că acel zâmbet e doar pentru mine.
Pot supraviețui și cu atât.
