Am ținut în mine aproape tot. Am trăit prin alții plăcerile vieții, prin întâmplările lor, mai ales cu ajutorul fotografiilor pe care mi le trimiteau din vacanțe, de la reuniunile de familie, cu prietenii, cu animalele de companie, cu vitrinele ciudate din orașe care se aflau pe lista de văzut înainte să mori, celebra the bucket list, cafele cu spumă de lapte și desene măiastre, răsărituri de soare cu balustrade de lemn la munte, picioare, urâte, frumoase, înfipte în nisipul Mediteranei sau al unui ocean la întâmplare, mutrițe țuguiate și tinere, buze pregătite pentru un sărut pe care nu aveam să-l primesc niciodată, eu, cel singuratic. Trăiam mai multe vieți în paralel și poate că era mai bine.
Așa fac și adolescenții de azi, își documentează viețile lor de liceeni, colecționează momente în filmări scurte și fragmentate, cu zâmbete, sughițuri, muzică și înjurături, fronda lor, furia, sublima desprindere de părinți, de profesori, înotul contra curentului. Ei nu o să-și amintească, ei o să-și revadă tinerețea, e cu totul altceva. Toate tricourile și coafurile, toate sticlele băute, toate șotiile, obrăzniciile, râsetele, dansul, muzica, faima, celebritatea și grupul celor tari sau melancolia celor slabi de înger, masculii alfa și masculii din celălalt capăt al alfabetului, sau cei fără literă, frumoasele, emancipatele, timidele, sfioasele, ipocritele, băncile, scaunele din autocarelele mult încercate de sute de copii eliberați de părinți și duși în lungi sau mai scurte excursii, caraghioasele și voluminoasele pachete cu mâncare asamblate cu grijă de mame adormite, sendviciuri aruncate pe podeaua autocarelor, ghiozdanele, culoarea copertelor de caiete, plictiseala din timpul orelor, farnientele, lipsa de griji, curajul nespus, fericirea care lumina ca o rază de soare la răsărit chiar și atunci când era întuneric.
foto: RĂZVAN LAZĂR
În concediu mi-am propus să fac ordine în prioritățile mele și vin aici, cu tramvaiul, zece stații de la gară, să stau pe plaja lungă a orașului. Pana de păun e cu mine, domnișoara mea capricioasă și cuminte. Din adolescență abia dacă mi-au rămas câteva poze cu colegii și urme de amintiri care par fidele, mai degrabă sunt memorii îndulcite ca să nu rănească așa cum o făcea realitatea atunci când nu primeam atenție de la fata pe care o admiram în secret. Eram maestru și desăvârșisem o tehnică, stăteam după un paravan imaginar și de acolo îmi trimiteam gândurile ca niște cavaleri ai mesei rotunde. Doar că eu nu eram nici cavaler și nici nu avem vreo masă rotundă pe acasă. Poate doar o noptieră de formă ovală pe care mama își lăsa brățările ei hippie, cele care nu se mai potriveau cu noul ei fel de a se îmbrăca. Mama s-a născut în Kansas și seamănă cu Dorothy Gale din Vrăjitorul din Oz, mă repet dar e important pentru că și pe domnișoara-dans, tot Gale o cheamă, doar că e numele ei mic.
Plaja e spulberată de vântul întețit, pana de păun stă la pieptul meu gâdilându-mă în timp de kite-surferii zboară în port. Pentru unii e bine, pentru alții nu prea, curenții de aer aduc bucuria dar și teama că nu va mai veni o zi așa de prielnică. O să fac totuși o baie în valurile scunde și nervoase care cu greu ar ascunde un rechin rătăcit și flămând. Mă gândesc. Să las pana de păun pe plajă ori în grija altcuiva? Într-un final, pregătesc un balot cu hainele mele, prosopul iar cărțile le așez pe post de greutate ca nu zboare ce am mai prețios, adică pana de păun. Cred că am fost mereu o oază de siguranță pentru ceilalți, fiindu-mi mie un liman al neliniștii. Refugiu al tăcerilor și al capetelor obosite lăsate ușor pe pieptul meu, în același timp un dig șubred pentru nevoile mele de susținere, prin care se strecoară apa sărată umplându-mi și usturându-mi capilarele. În lumea largă sunt mulți dezrădăcinați. Unii sunt departe de locul în care s-au născut, alții sunt departe de sinele lor.
Sunt și camerist dar și marchiz și asta îi place mult lui Gale, râdem cu poftă când îi spun poveștile mele de capă și spadă pe care nu le-am trăit decât în imaginație. În mintea mea, bineînțeles, s-a țesut un conac frumos cu alei și grădini, nici prea englezești nici prea franțuzești, cu linii fine și curbe neașteptate, cu bănci și un mic iaz, totul lângă un ocean. Oceanul meu, acum și al domnișoarei mele dansatoare. Acolo în grădinile marchizului orice e permis, orice lucru plăcut și care aduce sufletului un pic de pace. Pot să fiu ca un hamac sub un salcâm înflorit.
Mai ales atunci când se pornește o ploaie măruntă și fragilă, caldă sau rece ca-n zilele de toamnă târzie. Pana s-ar desfigura în ploaie dacă nu aș fi eu să o protejez. Dar în apa oceanului, călduță și tonică, sărată și înțepătoare, poate că pana s-ar simți bine și s-ar usca apoi pe prosop lângă mine. Evident că sunt în toate mințile când spun asta, Gale mi-a atras atenția că nu toți oamenii ar pricepe, de aceea e mai bine ca istoria cu pana de păun și marchizul să rămână povestea noastră din logia pentru fumători. Acolo ne e permis orice, avem codurile noastre, unele din priviri, altele din gesturi sau cuvinte scurte, le folosim mai ales atunci când intră un străin, turist sau angajat al hotelului. Nu e treaba aceluia sau aceleia, ar dărâma ceea ce noi doi, trei cu pana, am construit cu atâta delicatețe. Dacă ne-ar distruge intimitatea, ploile ar deveni brusc acide. Iar dragostea țesută din atâtea imposibilități s-ar desface în piese mici, darurile otrăvite ale Pandorei. Iubirea perfectă e o relație în trei, desigur Gale râde și spune că francezilor le place ménage à trois deși știe bine că nu la asta mă refer. Și râdem ca proștii până când unul dintre noi trebuie să părăsească logia pentru a merge la treburile sale. Al treilea e Dumnezeu, mai apuc uneori să zic iar Gale se întoarce, zâmbește scurt și apoi ne vedem de drum.
Povestea cu cele zece stații de tramvai până la ocean e adevărată, într-o zi, după orele de dans, o să vină și Gale cu mine. Se teme de rechini dar o liniștesc, statistica spune că… Iar ea își pune palmele pe urechi, statisticile nu te salvează niciodată, făcând o mutră nostimă.
