farsă de I. L. Caragiale
spectacol generat de
Inteligența Artificială,
pentru conformitate: Sabin Popescu
Persoanele:
CONU LEONIDA
COANA EFIMIȚA
SAFTA
În București, la Leonida, anul 1915
Prolog de muzică siderală, gen Jean-Michael Jarre. La ridicarea cortinei, deschiderea scenei e străbătută de două lasere albastre, pulsative, venind din laterale, de jos, și încrucișându-se la jumătatea înălțimii deschiderii. Ele revin pe parcursul spectacolului, cu o anumită periodicitate, independentă de acțiunea scenică. Ecleraj alb, crud. În mijlocul spațiului de joc, un practicabil vopsit în argintiu, acoperit de o față de masă vintage. Pe fața de masă, „o lampă de gaz, pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava” și un ziar din epocă. La capetele mesei așezate pe lățimea scenei, două „scaune de paie”, vopsite în argintiu. Trei mari ecrane de proiecție închid aproape perfect scena, cu un mic acces la arlechinul din dreapta. Ecranele laterale dispuse într-un unghi deschis față de cel din fundal. În fața ecranelor laterale, câte un alt practicabil, la jumătatea înălțimii celui central, vopsite în argintiu, având fiecare câte o plapumă matlasată, roză, respectiv albastră, care acoperă câte o pernă. În fața ecranului din fundal, în partea stângă, o mică etajeră cu o mușcată în ghiveci. Leonida și Efimița încremeniți în poziția în care își trag scaunele de la masă pentru a se așeza. Efimița cu ambele mâini pe scaun, Leonida cu o singură mână pe scaun. „Leonida e în halat, în papuci și cu scufița de noapte; Efimița în camizol, fustă de flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb.” Amândoi au mănuși albe, medicinale, și li se întrevăd colanții albi pe picioare, Efimița fiind și desculță. Machiaj de compoziție, deformator al fizionomiei, pentru a se obține efectul de… asemănare cu interpretul!
Prolog
CURATORUL (urcând din sală pe scenă, cu un smocking de show cu revere strălucitoare, cu lavalieră la gât, cu aceleași mănuși și același tip de machiaj ca ceilalți doi): Bună seara. Numele meu este S. P. [espe]. Sunt curator la Muzeul Mahalagiului Român și am să vă prezint o odaie modestă de mahala din București, de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. (intrând în spațiul scenic și explicând deplasându-se) Pe peretele din fund, la dreapta o ușă, la stânga o fereastră. (Pe ecranul din fundal apare, de jos în sus, ca o ridicare de cortină, imaginea sordidă a unui perete cu o ușă și cu o fereastră zidită cu cărămizi, poziționată exact în dreptul mușcatei de pe etajeră.) De o parte și de alta câte un pat de culcare: (În timp ce pe scaunele laterale apar, de jos în sus, imaginile unor pereți scorojiți, decorați kitsch. Curatorul scoate de sub plapuma din dreapta o pernă, apoi face același lucru în fața ecranului din stânga, pe a cărui imagine apare, la picioarele patului, o sobă cu ușa deschisă și tăciuni înroșiți.) În fața patului, o sobă cu ușa deschisă și tăciuni pâlpâind. (privind spre sală) În față un perete negru, negru, probabil ca la fumul unui foc. (mergând în spatele mesei) În mijlocul odăii, o masă cu scaune de paie. Pe masă, o lampă de gaz, pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava și un ziar. (privind spre Leonida) Un pensionar în halat, în papuci și cu scufia de noapte. (privind spre Efimița) Consoarta lui în camizol, fustă de flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb. (venind în avanscenă) În acest spațiu muzeal vă prezentăm, dorindu-vă vizionare plăcută, un performance generat de (cu mâna la inimă, înclinând ușor capul) Inteligența Artificială, localizat în anul 1915 și intitulat „Conu Caracala față cu bulgărismul”. (Vrea să iasă prin stânga scenei dar se oprește, o ia spre dreapta și se oprește, apoi coboară în sală, timp în care cei doi din scenă își trag scaunele și se așează. Leonida manevrează lampa, schimbându-se eclerajul scenei într-unul cald, gălbui.)
Scena I.
LEONIDA: Așa cum îți spusei, acu cam doi ani, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pun mâna întâi și-ntâi pe Rrromânul verde să văz cum mai merge țara. Îl deschid… și citesc? Uite, țin minte ca acuma: „18/ 30 cuptor… A căzut Bulgaria! Vivat Rrromânia! Bulgaria a capitulat fără luptă în fața curajoasei și glorioasei armate rrromâne. Defilarea eroilor rrromâni va avea loc azi pe Calea Victoriei. În caz de timp nefavorabil se va ține la Circul Sidoli.”
EFIMIȚA: Auzi acolo!
LEONIDA: Răposata dumneaei, Reea-Silvia – nevastă-mea a dintâi – nu se sculase încă. Sar jos din pat și-i strig: Scoală, cocoană Reea, și te bucură că ești și dumneata rrromâncă verde; scoală, c-acuma Rrromânia e farul Balcanilor! Ar fi fost o rușine să lăsăm Bulgarii să ne-o ia înainte!
EFIMIȚA (afirmativ): Ei!
LEONIDA: Când aude de Rrromânia, sare și dumneaei răposata din pat… că era rrromâncă verde! Zic: gătește-te degrab’, Silviuțule, și hai și noi la defilare. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, și o luăm repede pe jos pân’ la fața Teatrului, unde se făcuse Arc de Triumf pentru vitejii noștri… (cu gravitate) Ei, când am văzut… știi că eu nu intru la idee cu una cu două…
EFIMIȚA: Ți-ai găsit!… dumneata nu ești d-ăia. Ehei! Ca dumneata bobocule mai rar cineva.
LEONIDA: Ori să zici nu știu ce și nu știu cum, că adicătelea acu, unde ești tu rrromân verde, ții partea națiunii…
EFIMIȚA: Aș!
LEONIDA (ridicându-se, înfierbântat): Dar, când am văzut, am zis și eu să te ferească Dumnezeu de bucuria poporului!… (pășind în față, transpus) Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare și lume, lume… (repliindu-se) de-ți venea amețeala, nu altceva.
EFIMIȚA: Bine că n-am fost în București pe vremea aia! Cum sunt eu nevricoasă, doamne ferește! Pățeam alte alea…
LEONIDA: Ba nu zi asta; (insinuant) puteai trage o ce plăcere. (schimbând tonul și revenind pe scaun) Ei, cât crezi c-a ținut Ziua Victoriei?
EFIMIȚA: Până seara.
LEONIDA (zâmbind, apoi cu seriozitate): Trei săptămâni de zile, domnule!
EFIMIȚA (mirându-se): Nu mă-nebuni, soro!
LEONIDA: Ce te gândești dumneata, că a fost un bagadel lucru? Fă-ți idee: dacă chiar Sultanul, de-acolo de unde este el, a scris atunci o scrisoare către națiunea rrromână.
EFIMIȚA (cu interes): Zău!
LEONIDA: Mai e vorbă!
EFIMIȚA: Adică cum?
LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut și lui, cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm lecție Bulgarii, și s-a crezut omul dator, ca ce de politică, pentru ca să ne firitisească…
EFIMIȚA (curioasă): Da… ce spunea în scrisoare?
LEONIDA (cu importanță): Patru vorbe, numai patru, de vorbe, ce-i drept! Uite țin minte ca acuma: (ridicându-se și interpretând) „Bravos națiune ghiaură! Halal să-ți fie! Vivat Rrromânia! Jos Bulgaria!” și jos iscălită în original (cu un gest larg) „Mehmed al V-lea”.
EFIMIȚA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i așa, a vorbit destul de frumos omul!
LEONIDA (așezându-se, cu aplomb): Păi ce crezi, de ce noi „Societatea rrromânilor verzi”, l-am făcut rrromân verde de onoare?
EFIMIȚA: Bine, soro, da-i turc!…
LEONIDA: Nu importă
EFIMIȚA: Iubește el românii?
LEONIDA: Aș! Urăște bulgarii. Hehei, unul este Sultanul, om o dată și jumătate „care bine gândește că vrăjmaș este străinul, bulgăroi, grecotei, jidan, ce-o fi el, și bine urăște el cu furie tot ce nu-i național de-al lui. (cu mândrie și siguranță) D’asta, domnule, e rrromân verde de onoare, n-ai ce zice.
EFIMIȚA (mirată): Auzi, soro!…
LEONIDA: Acu ia spune cam câți oameni te bate gândul să aibe „Societatea rrromânilor verzi”?
EFIMIȚA: … O mie?
LEONIDA: Sumedenie, domnule, sumedenie, mii și mii!
EFIMIȚA: Ei! Fugi că mor! Și adică…
LEONIDA (întrerupând-o): De, da’ întreabă-mă să-ți spun ce fel de oameni sunt rrromânii verzi.
EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.
LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, care mai de care, dă cu pușca în Dumnezeu pentru țărișoară, patrioți care va să zică.
EFIMIȚA: Ei! Așa da.
LEONIDA: Și toți se închină la popor ca la Christos.
EFIMIȚA: Ce spui, soro?
LEONIDA: Ce-ți spui eu și câte și câte altele și mai și.
EFIMIȚA: Bravos!
LEONIDA: Stai așa că nu știi nimica! (Se ridică și se apropie de ea prin spatele mesei, vorbindu-i cu mâinile pe masă.) Noi avem un prințipiu. A iubi neamul tău este peste putință dacă nu urăști celelalte neamuri. Un neam nu poate avea vrăjmași în defectele sale: vrăjmașii lui sunt numai calitățile altor neamuri. (adresându-se spre sală, ca de la o tribună) De aceea sperăm, nu!, nu sperăm, suntem siguri că… (Încremenește cu o mână ușor ridicată. Pauză.)
EFIMIȚA (alarmată): Bobocule!… (Se ridică rapid și vine lângă el, mișcându-i, fără efect, mâna ridicată, apoi pe cealaltă, repetând mișcările, apoi mișcându-i simultan ambele mâini.)
LEONIDA (revenindu-și): De aceea sperăm, nu!, nu sperăm, suntem siguri că (Efimița se retrage discret la locul ei) toți rrromânii – și când zicem toți rrromânii, înțelegem nu pe toți levantinii care se dau drept rrromâni, ci pe toți rrromânii adevărați – zic se vor grăbi să se înscrie, împreună cu familiile lor în rândurile Societății.
EFIMIȚA: Păi cum, și cu copiii, soro?
LEONIDA: Ehei, știi tu că sunt rrromâni care chiar înainte de-a se naște sunt mebrii ai Societății?
EFIMIȚA: Nu mă-nebuni!
LEONIDA (spre Efimița și spre sală): Până să se nască sunt înscriși în ordine alfabetică în „Cornelia, căprăria mamelor rrromâne pentru ajutor mutual în caz de naștere”
EFIMIȚA: Da cum, Dumnezeule, știu cum îi cheamă?
LEONIDA: Mamele rrromâne au o mare datorie: să-și boteze copiii cu nume străbune ca Reea-Silvia, ca Tiberius, ca Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Caton… Și dacă-s gemeni, poftim, Romulus și Remus.
EFIMIȚA: Da dacă, Doamne ferește, sunt gemeni, băiat și fată?
LEONIDA: Atunci! Horia și Cloșca, martirii neamului, vezi bine!… Știi tu că rrromânii verzi, chiar după ce mor, continuă să fie membrii activi?
EFIMIȚA: Taci, soro! Nu mai spune să nu pățesc alte alea.
LEONIDA: Rămân membrii activi în căprăria de îngropăciune mutuală: în schimbul unei neînsemnate cotizațiuni, orice membru, în caz, Doamne ferește, de moarte, are dreptul de a fi îngropat cu muzică.
EFIMIȚA: Ei, așa mai vii de-acasă! Cu muzică, da.
LEONIDA: Da stai să vezi emblema Societății: (venind în fața mesei, aruncându-și scufița pe jos, călcând-o și rostind înverșunat) Un rrromân verde zdrobind falnic cu călcâiul capul…
EFIMIȚA: Maică Precistă!
LEONIDA: Nu fi nevricoasă, domnule, că nu-i cap de om! (ridicând scufița și revenind la patos) Îi capul șarpelui străinismului care scrâșnește și țipă!
EFIMIȚA: Ei! Așa da, Leonido!
LEONIDA (izbucnind): Nu voi să mai știu de Leonida! Nu voi să mai auz de Leonida! Nu-ți spusei că numele meu în Societatea rrromânilor verzi este Caracala?
EFIMIȚA: Ce să fac, bobocule, dacă nu-mi intră nicicum în cap numele ăsta? Tot îmi vine să zic Caracalete.
LEONIDA: Ține minte: carcalete-i băutura, Caracala împăratu’!
EFIMIȚA: Nici cu numele pe care mi l-ai dat nu mă împac, frate, e prea lung: Mama Cornelia. Nu-i bine Efimița?
LEONIDA: Nu poți intra în Societatea rrromânilor verzi cu un nume de mâță. Toate membrele Societății sunt virtuoase ca niște matroane romane, așa să știi.
EFIMIȚA: Bravos! (repetând mecanic) Bravosbravosbravosbravosbravosbravos (ridicându-se și continuând) bravosbravosbravosbravosbravosbravosbravosbravos… (Leonida, după un timp se apropie de ea și îi dă două palme. Efimița se așează și rostește cu admirație.) Bravos! (Se așează și Leonida. Pauză. Leonida cască, apoi și Efimița.)
LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Mamițule Corneliu, ne culcăm?
EFIMIȚA (sculându-se și uitându-se la ceasul de pe imaginea din dreapta, care indică ora anunțată): Douășpe trecute, (silabisind) Ca-ra-ca-la.
LEONIDA: Bravos, Mama Cornelia! (sculându-se și mergând spre patul din stânga) Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba.
EFIMIȚA (desfăcându-și patul): Ei! Cum le spui dumneata, să tot asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar.
LEONIDA (la pat, lăsându-și papucii, punându-și scufița, învelindu-se bine în halat și intrând sub plapumă cu capul spre fundal): Mamițo Cornelio, ai zis matale fetii să vie mai de dimineață ca să facă focul?
EFIMIȚA (operând lampa și provocându-se o diminuare consistentă a eclerajului): Da, Caracacalo. (Se închină și se așează în pat îmbrăcată, cu capul spre sală. Pauză.)
LEONIDA (după ce s-a învârtit în pat până să-și facă culcușul, cu satisfacție): A! Așa! (Pauză. Fiecare se așează bine în patul său.)
EFIMIȚA (din pat): Și zi așa cu Soțietatea, ai?
LEONIDA (asemenea): Așa zău!… Și să vezi tu când Societatea va face guvern! (cu regret) Da’ mai e de așteptat. Da’ o să zici că cu încetul se face oțetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (cu tărie) D-apoi, bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine? Că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de trădători, trebuie să vină la putere rrromânii verzi!
EFIMIȚA: Adică zău, bobocule, de! Eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te întreb și eu un lucru: ce procopseală ar fi și cu rrromânii verzi la putere?
LEONIDA (sărind din pat indignat și mergând la patul Efimiței): Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum ce procopseală? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ți mai trebuie? Apoi, închipuiește-ți dumneata numai un condei, stai să-ți spun: mai întâi și-ntâi se va respinge tot, tot, ce nu-i verde rrromânesc. Se va excepta de la această regulă capitalurile nerrromânești.
EFIMIȚA (cu un ton provocator): Păi… foarte bine!…
LEONIDA (punând un genunchi pe pat): Al doilea că nu mai plătește niminea bir…
EFIMIȚA (plăcut surprinsă): Zău?
LEONIDA: Zău… (punându-și și celălalt genunchi pe pat) Al treilea că fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate.
EFIMIȚA (zâmbind neîncrezătoare): Parol?
LEONIDA (ferm): Parol… Par egzemplu, eu.
EFIMIȚA (tărăgănat): Pe lângă pensie? (Lasă brațul stâng să-i atârne.)
LEONIDA: Vezi bine; pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales cu rrromânii verzi la putere, dreptul e sfânt și este garanțiunea tutror drepturilor. (Își trece genunchiul stâng peste Efimița.)
EFIMIȚA (cu toată aprobarea): Așa da.
LEONIDA: Și al patrulea, că se face și lege de murături.
EFIMIȚA (râzând ușor): Cum lege de murături?
LEONIDA: Adicătelea că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile
EFIMIȚA (împreunându-și palmele și ridicându-le spre cer): Maică Precistă, doamne! (Își coboară încet mâinile. Pauză, apoi izbucnește.) Apoi dacă-i așa, de ce nu vin mai curând românii verzi la putere? (Pauză.)
LEONIDA (coborând ușor de pe Efimița și de pe pat și mergând la fel spre patul său, foarte abătut): Hai! Te lasă Evropa, domnule? Firește, nu le vine lor la socoteală! E aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei cu lingura sudoarea rrromânilor, de-ar fi rrromânii verzi în fruntea țării? (Se așează în pat.)
EFIMIȚA: Așa e… da… (Pauză.)… un lucru nu-nțeleg eu.
LEONIDA: Ce lucru?
EFIMIȚA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?
LEONIDA (nervos): Treaba statului, domnule, el ce griji are? Pentru ce-l aveau pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…
EFIMIȚA: Așa da… vezi, mie nu-mi dădea-n gând. (Pauză.) Ce bine ar fii! Unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ș-asta, românii verzi acolo sus, peste noi! (Leonida are o criză de nervi: își mișcă pumnii strânși și emite sunete asemănătoare sforăitului.) Dormi, soro?… (Leonida continuă.) A adormit! (Efimița se întoarce cu fața la perete. Leonida se oprește din criză, rămânând pe spate și, după un timp, sforăie.)
Actul II.
Din off, din depărtare, patru bătăi de ceas, patru sferturi de oră și o bătaie mai gravă, pentru ora unu. Pauză, apoi focuri de artificii, în trei reprize.
EFIMIȚA (trezindu-se și ridicându-se în capul oaselor, cu neliniște): Ce-o fi? (Pauză.) Ce-o fi fost? (Pauză.) Cine știe ce-oi fi visat!… (Își face cruce și se culcă. Pauză, apoi o salvă de artificii. Efimița sare din pat.)… Ce e?… (Mergând la masă, operând lampa, revenind astfel eclerajul anterior, apoi mergând la ușa de pe ecranul din fundal și ascultând cu urechea la ușă, întorcându-se și operând lampa pentru a diminua eclerajul, închinându-se și urcând în pat.) Ce-o fi ș-asta? (Imediat o salvă de artificii. Efimița sare din pat și ascultă. O nouă salvă de artificii.) Caracalo! (Efimița se repede la patul lui Leonida.) Caracalo! (împiedicându-se și căzând peste patul lui Leonida; cu exasperare) Leonido!!!
Scena III.
LEONIDA (sărind brusc în fund, înspăimântat): Ai! Ce e?
EFIMIȚA: Leonido! Scoal’, Caracalo, că-i război!
LEONIDA: Unde-i război?
EFIMIȚA (întinzând mâinile spre el): Scoal’ că-i război, bătălie mare afară!
LEONIDA: Aș! Vorbă să fie! Ce te pomenești vorbind, domnule?
EFIMIȚA (cuprinzându-i umerii): Bătălie la toată, soro: pistoale, puști, tunuri, (cu disperare) Caracalo; lucru mare de-am sărit din somn!
LEONIDA (îndepărtându-i mâinile): Mamițule Cornele, nu-i nimica: știi cum ești dumneata nevricoasă, unde am vorbit seara de război, te-i fi culcat și cu, pardon, fața-n sus și (zâmbind) ai visat cine știe ce, pardon. (Se așează turcește.)
EFIMIȚA (prinzându-l de mâini, cu fermitate): Leonido, deșteaptă sunt eu acuma?
LEONIDA: Apoi da! Mamițo Cornelio, asta dumneata știi.
EFIMIȚA (retrăgându-și mâinile, jignită): Bravos, bobocule! Nu mă așteptam ca tocmai dumneata să te propnunți cu așa iluzii în contra mea; te credeam mai altfel… îmi pare rău!… (apucându-l de halat, cu hotărâre) Cocoane Caracalo, sunt deșteaptă: am auzit cum te auz și m-auzi… război, bătălie mare!
LEONIDA (cuprinzându-i mâinile de pe halat și, folosindu-se de ele, se ridică în picioare în pat): Bine, Mamițule, stăi, nu te importa degeaba. (din picioare, cu siguranță) De când m-ai deșteptat pe mine, ai mai auzit ceva?
EFIMIȚA: Nu. (În acest moment, pe cele trei ecrane apar meniurile calculatoarelor. Cei doi realizează și repetă identic de trei ori ultimele două replici, apoi imaginile își revin și ei continuă.)
LEONIDA: Apoi de! Cum vine treaba asta? Spune matale…
EFIMIȚA: De, soro, știu și eu?
LEONIDA: Apoi vezi? Dar… s-o mai luăm și pe partea ailaltă, să vedem că-ai să mai zici. Cum ar fi trecut hotarul vreo armată fără știrea și îngăduința statului? Bine, chiar război să fi fost, să zicem… nu știi dumneata că n-are nimini voie să descare focuri în oraș! E ordin de la poliție…
EFIMIȚA (cuprinzându-i picioarele cu ambele mâini): De! Bobocule să zic și eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una și cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul… (retrăgându-și mâinile și schimbând tonul binevoitor) Da bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? Ce-am auzit dacă nu era nimica?
LEONIDA (cu un ton doct): Ei! Domnule, câte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! Glumești cu omul! Se-ntâmplă… că fiindcă de ce? O să mă întrebi!… Omul, bunioară, de par egzemplu, dintr-un nu știu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata: ei! Și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimic mișcă.
EFIMIȚA (decepționată, coborând de pe pat și mergând spre patul ei): Comedie soro! Așa o fi!
LEONIDA (coborând rapid sub plapumă): Bunioară și la dumneata acuma, o ipohondrie trecătoare; nu-i nimica… Hai să ne culcăm. (Efimița se întoarce brusc spre el) Noapte bună, Mamițule!
EFIMIȚA (alb): Noapte bună! (intră în patul ei)
LEONIDA (după o pauză): Nu te mai culca cu fața-n sus, Mamițo, că iar, pardon, visezi. (După o pauză se aude o salvă de artificii.)
Scena IV.
EFIMIȚA: Ai auzit?
LEONIDA: Ai auzit? (Amândoi se ridică din pat.)
EFIMIȚA (sărind din pat): E idee, Leonido?
LEONIDA (speriat): Aprinde lampa… (Sare din pat.)
EFIMIȚA (operând lampa, crescând eclerajul): E fandacsie, bobocule?
LEONIDA (speriat): Nu-i lucru curat, Efimițo! (O nouă salvă. Pauză.)
EFIMIȚA: E ipohondrie, soro?
LEONIDA: E primejdie mare, domnule! Ce să fie?
EFIMIȚA: Ce să fie? Dumneata nu vezi ce să fie? Război, bătălie mare, Caracalo!
LEONIDA (supărat): Bine, frate, război ca război, da nu-ți spusei că nu-i voie să dai focuri în oraș?
EFIMIȚA: Voie, nevoie, ai auzit?
LEONIDA: Auzit; da nu e, nu poate să fie război… Că Rrromânia nu-i nici cu dracu’, nici cu mumă-sa, în războiul din Evropa, neutră care va să zică.
EFIMIȚA: Poate ne atacă oareșcare vecin arțăgos.
LEONIDA: Câtă vreme armia rrromână n-a fost învinsă niciodată în toată istoria, cine să stea să facă război cu noi?
EFIMIȚA: De! Întreabă-mă să te-ntreb… (O nouă salvă de artificii.) Auzi?
LEONIDA (nervos): Unde mi-e „Rrromânul verde”? că dacă o fi să fie război trebuie să spuie la „Ultimele știri”. Unde mi-e gazeta? (mergând la masă, luând gazeta, răsfoind-o și dând un țipăt) A!
EFIMIȚA: Ei!
LEONIDA (stupefiat): Da, e război, domnule, e război; ascultă! (Citind marcat) „Bulgaria a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele și așteptând momentul oportun pentru poftele ei antirrromânești… Națiune, fii trează!” (dezolat) Și noi dormim, domnule!
EFIMIȚA (cu reproș): Cine strică, soro, dacă nu mi-ai citit gazeta de cu seară. (O nouă salvă de artificii.)
LEONIDA (distrus): Și pe mine mă știu bulgarii că sunt rrromân verde, că sunt pentru națiunea rrromână.
EFIMIȚA: Păi de unde să știe bulgarii cum ești dumneata?
LEONIDA: Atunci cu defilarea, cum stam cu răposata la niște mititei am zis: Jos cu bulgăroii zarzavagii, iară când am ridicat țapul de bere am zis: Moarte cefelor groase!
EFIMIȚA: Și cum să știe ei ce-i spusei răposatei, Dumnezeu s-o ierte?
LEONIDA: Bine, domnule, nu știi că Bucureștii e plin de spionii bulgarului? A scris și la gazetă.
EFIMIȚA: Da să te-ntreb și eu un lucru, bobocule: ce caută bulgarul în România?
LEONIDA: Ehei, nu știi nimica, domnule; vor să ni-l fure pe Sf. Dumitru, cu raclă cu tot, din dealul Mitropoliei, că zic că-i al lor, da-i al nostru că el săracu’ ne-a dat și ne dă atâția Mitică, și atuncea vin și eu și te întreb: e vreun bulgar să-l cheme Mitică? (O nouă salvă de artificii.)
EFIMIȚA (începând să plângă): Ce-i de făcut, soro?
LEONIDA (grav): Nu te speria, Mamițule, nu te speria…
EFIMIȚA (Brusc, schimbându-și atitudinea): Hai, soro, pune mâna. (Ia lampa de pe masă și-o pune jos, apucă masa împreună cu Leonida, care a înțeles inițiativa și o pun perpendicular pe ușa din proiecție, strâng plapumele și pernele pe masă și deasupra așează cele două scaune de paie.)
LEONIDA (lucrând): Mergem la gară prin dosul Cișmigiului, și plecâm până-n zori cu trenul în munți, să luptăm de acolo, cu străbunii, cu dușmanii neamului… Acolo nu mai mi-e frică: vorba ceea, codrul verde e frate cu rrromânul verde! (Efimița merge și-și lipește urechea de imaginea ușii baricadate.)
EFIMIȚA: Soro! Soro! auzi dumneata? Zorzavagii vin încoace!
LEONIDA (îngrozit): Auz… Și cum sunt eu deocheat, drept aicea vin, să ne dărâme casa.
EFIMIȚA: Sssst! (imperativ) Nu mai spune, soro, că mor!
LEONIDA: Fă ascultă, ascultă! (Leonida se așează pe patul din stânga.)
EFIMIȚA: Soro! Mor! a intrat în ulița noastră…
LEONIDA: Taci și ascultă! (Bătaie puternică într-o ușă de lemn.)
EFIMIȚA (alergând lângă Leonida și șoptind): Sunt la ușă.
LEONIDA (șoptit): Atât mi-a fost… Nu te mișca. (Două bătăi puternice în ușa de lemn.) Să ne ascundem sub pat… (Se lasă simultan sub pat, cu capetele ascunse între genunchi. Trei bătăi puternice în ușa de lemn.)
VOCE OFF: Leonido!
EFIMIȚA (vrând să se ridice): Ai?
LEONIDA (oprind-o): Sst! Nu te mișca.
VOCE OFF: Deschide, omule!
EFIMIȚA (plăcut surprinsă): Știi cine-i, Leonido?
LEONIDA: Ssst! (Câteva bătăi puternice în ușa de lemn.)
VOCE OFF: Deschide, sunt eu, Petrache Safta Cobzaru, să vă aprinz focu’ în inimi!
EFIMIȚA (ieșind de sub pat și vrând să meargă la ușă): E Safta Cobzaru…
LEONIDA (ieșind rapid de sub pat și oprind-o): Nu deschide! O dată cu capul! (spre ușă, tare) Dacă tu ești Safta Cobzaru, spune cum a chemat-o pe răposata mea?
VOCE OFF: Fi-v-ar al dracului numele alea ale voastre! (Pauză.)
EFIMIȚA: A plecat?
LEONIDA: Păi dacă nu știe, nu-i el, nu? (Zgomot venit de sub scenă.)
EFIMIȚA: Încuiași beciul, Leonido?
LEONIDA: De ce întrebi acuma așa ceva, Mamițule? (Se deschide cu zgomot trapa scenei. Cei doi se dau speriați în spate.)
EFIMIȚA: Iaca de ce! (Din trapă iese interpretul Curatorului, fără smoking, cu cămașa albă scoasă din pantaloni, cu lavaliera atârnând în jurul gâtului, cu o cobză în mână și ușor turmentat.)
Scena V.
EFIMIȚA (cu nerăbdare): Safta, omule, ce-i afară?
SAFTA: Bine, coană Efimiță, ce să fie? Da pân-acuma am cântat, n-am stat clipită: toată noaptea a fost masă mare la „roșii”; acu de-abia s-a spart cheful. Și ce mai chef, domnule! Nae Ipingescu, ipistatul, a tras în sus cu focuri d’alea nemțești, colorate; n-auzirăți? (Se prăbușește pe patul din dreapta.)
LEONIDA (triumfător către Efimița): Ei vezi! Tot vorba mea, domnule! Omul, bunăoară, de par egzemplu, dintr-un nu-știu-ce, ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata, ei! Și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Văzuși?
EFIMIȚA: Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata pe toate, mai rar cineva!… Da parcă ziceai că nu e voie de la poliție să se dea cu focuri în oraș?
LEONIDA: Apoi, bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliția în persoană.
SAFTA: Păi dacă câștigarăm alegerile de ieri, se mai poate închide un ochi, la așa frumusețe de focuri, nu?
LEONIDA: Da cum de se numărară deja voturile?
SAFTA: Eu atâta îți spui, nu alta, că partidul roșu iar câștigă, n-am ce-ți face, Leonido!
EFIMIȚA: Aoleu, soro!
LEONIDA: Fii pe pace, camarado, că „roșii”-s de-ai noștri. Ei țin cu rrromânii verzi, n-ai ce zice.
SAFTA: Nu uita Leonido, că „roșii”-s intelighenția nației!
LEONIDA: Halal intelighență! Ce să zic… Zi pe nume: intelighență falșă!… adevărații intelighenți sunt numai rrromânii verzi!… Da să lăsăm ce și cum cu politica, mai bine fă-ne o cântare verde rrromânească, că d’aia veniși, da să știi că n-am sfanț.
SAFTA: Ei, scârț, că se dădură pensiile înainte de alegere.
LEONIDA: De dat se dădură și de terminat se terminară, mă Safta.
SAFTA: Hai să-ți fac hatârul. Ia auziți „Hora de la Turtucaia”. (Efimița se așează pe patul din stânga, iar Leonida pe cel din dreapta, lângă Safta, care începe să „cânte”, mișcând degetele în dreptul corzilor cobzei, fără a le atinge. Se aude o horă. Instantaneu, Leonida și Efimița, închid ochii și se preling de pe paturi, rămânând întinși pe jos. După un timp, Safta pune cobza pe pat, închide ochii și se prelinge de pe pat, rămânând întins pe jos, în timp ce muzica se oprește. Imaginile de pe ecran dispar, de sus în jos, ca o coborâre de cortină. Revine lumina albă inițială, după o ultimă pulsație a laserelor.)
Epilog
Intră succesiv pe accesul din dreapta șase mașiniști în salopete albe, dar fără mănuși, cu mânecile suflecate.
MAȘINISTUL 1: Hai, măi, că începe meciul! (Împreună cu Mașinistul 4 ridică corpul inert al lui Leonida și ies cu el.)
MAȘINISTUL 2 (luând împreună cu Mașinistul 5 corpul inert al Efimiței): Să mor eu, bucata asta-i cea mai grea!
MAȘINISTUL 3 (luând împreună cu Mașinistul 6 corpul inert al lui Safta): Poate o fi rămas grea! (Toți râd zgomotos și grosolan și ies cu toții. Lumina albă începe să se fileze.)
HEBLU
