credit foto: RĂZVAN LAZĂR
Plouă sau mai degrabă e lapoviță, stau la geam cu o cană de ceai și privesc imaginile jilave. Strada e din ce în ce mai aglomerată la orele dimineții. Seara târziu se mai rătăcește câte un aiurit în căutarea a ceva știut doar de el. Cartierul în care m-am mutat nu e chiar în centrul orașului, diminețile sunt alerte, oamenii se trezesc devreme, drumul înseamnă timp, seara nu prea mai ies din case.
M-am mutat împreună cu Clara într-un apartament de trei camere, nu foarte mare însă bine împărțit. Ne ajutăm una pe cealaltă să mai reducem din cheltuieli. Până la nunta ei mai e timp. Clara e ca un bulgăr mic care a crescut rostogolindu-se. Ajunsă la destinație, o să fie o frumusețe de bilă de zăpadă sau se va sparge pe drum risipindu-se, ducând în toate zările ace albe și reci. În inima cuiva, tot se vor înfige.
Clara e tânără și optimistă. A mai pus un kilogram-două pe corpul firav și acum pielea ei arată bine. Se visează purtând o rochie de culoare crem, i-am spus părerea mea, ar arăta ca perdeaua îngălbenită a bunicii. Albul e culoarea mireselor tinere.
Ninsoarea e bucuria regală a oamenilor obișnuiți. Nu am făcut nimic special pentru ca această desfășurare de alb să se ivească și iată că ea se așterne la picioarele noastre fără vreo pretenție anume. Privirea oamenilor obișnuiți, de obicei neatentă, primește de această dată un văl de splendoare.
Inima mi s-a mișcat mai tare. După multă vreme de amorțire. Zăpada și fulgii molateci și zglobii m-au suit pe sania lor. Ciorile negre se înalță pe curenții albi ai viscolului ce tocmai s-a pornit. Apar și pescărușii pentru un balans al griurilor hibernale. Cât de mici par în vastul cer inundat de aromele de fum și în ritmul târnurilor de răchită ce mătură harnice trotuarele. M-am pus pe așteptat. La limita dintre lumină și întuneric, în crepusculul violaceu și parfumat. Tămâie și ceață. Silueta lui a apărut, vrednică și elastică, smerită și uneori curioasă. Inima mi s-a mișcat iarăși. Am vrut s-o rog să nu se ambaleze iarăși, știe și ea ce a pătimit. De acum tu ești iubitoarea, parcă îmi spune ea cu glas subțire. Prea multă vreme ai fost cea care a așteptat în zadar să vină o mare iubire peste tine. Tu ești iubitoarea. Zâmbetul lui e sincer, ochii limpezi, vorba blândă. În iarna asta vorbim despre meteo, e un subiect comod care nu produce prea multe pagube, poate doar surpări de teren la primăvară.
- Peștii nu ar putea trăi în zăpadă, zice el. Deci?
- Dar zăpada tot apă este, îi răspund și râdem amândoi.
Un subiect de discuție e ca o păsare cu aripile întinse la maxim, spre el și spre mine, ferindu-ne de nepăsare, de uitare, de răutate și adăpându-ne cu blândețe și, uneori, când crepusculul se cufundă în întuneric, aducându-ne aminte că tandrețea este totul. Tu ești iubitoarea. Nu mai aștepta brațele încovoiate și vorbele frumoase. Nu te ajută cu nimic. Iarna asta e altfel. A picat într-o zi de luni și de atunci tot luni este. Candoarea e născută într-o zi de joi, în cea mai mare zi de joi din câte există.
Inima mi s-a mișcat iar. De data asta mai tare. Glasul lui e departe, tandru, nu vrea nimic, nu cere nimic. Mă protejează. Asta de când am căzut de acord că peștii preferă apele, chiar și pe cele foarte reci și că zăpada ar acoperi urmele lor. O veche zicală finlandeză spune: zăpada acoperă urmele celor fericiți.
Pare ciudat ca la un moment dat în viață să realizezi că ai ceva ce nu ți se potrivește. Te pripit și te-ai consolat cu „asta e, viața merge înainte!”. Aș vrea să-i explic Clarei cum stau lucrurile dar mă opresc și-mi dau seama că ea are viața ei și nu e cu nimic datoare să cârpească potecile mele.
Am invitat-o să stăm de vorbă pe balcon. Fermecătoare aceste mici apendice ale clădirilor, dreptunghiuri sau chiar triunghiuri, aici arhitectura modernă se întrece pe sine în a crea cele mai neobișnuit de înguste locuri de fumat sau pur și simplu de stat. Să încapă corpul, să ai unde să pui picioarele, cred că sunt luate în calcul cele mai mari numere de la pantofi. Ideea e să ieși din casă cu tot trupul. Să nu mai rămâi între pereții locuinței tale, să ieși la soare, la aer. Balconul, indiferent de dimensiunile sale, e un loc de vacanță. Cea mai scurtă și mai puțin costisitoare vacanță.
Nu știu cum să-i spun Clarei că eu sunt de fapt o femeie de hârtie, s-ar speria. Și că feminitate nu este egal cu sexualitate. Nici nu știu dacă are rost să-i explic asta unei tinere care are misiunea înnăscută a reproducerii. Sună urât dar asta e realitatea. Sper să nu se identifice doar cu atât și să observe că a fost înzestrată și cu alte daruri. Toate la timpul lor, doar că e destul de greu de prezis când vine acest timp.
Clara a ieșit pe balcon, în papuci de casă și îmbrăcată cu un halat de pluș. Rozul nu-i stă prea bine și ea știe asta. Insistă pe detaliile care nu o pun în valoare, e tipul ei de umor. Un fel de fiică a mea, una pe care nu am născut-o niciodată pentru că hârtia pur și simplu nu face așa ceva. Femeia trăiește și în interiorul ei și în exteriorul ei, făcând din acest tip de viețuire unul incomod. Trebuie s-o ajut să se concentreze pe viitorul ei apropiat. Radu s-a dovedit a fi un băiat cumsecade, blând, atent, nu e puțin lucru. Viitorul e ca o cracă pe care nu știi cum să te așezi.
- Faci o cafea?
- Oare în vremurile de demult le era permis femeilor să bea cafea? a zis Clara cu o voce adormită.
- E ceva banal. Îmi plac chestiile banale, mă liniștesc. Lucrurile insignifiante, prozaice, locurile comune.
- Cafea era un lux, așa cred.
- Cititul în cafea.
- Sunt chestii care nu ne preocupă pe noi tinerii.
- Crezi că mă trag din dinozauri? Ha, ha…
- Ei, nici chiar așa. Spui chestii mișto. Ce părere ai despre Radu?
- Credea la început că ești o halterofilă.
- Și nu sunt? Când car teancurile de cărți mă simt ca o halterofilă culturală. Cine mai citește atâta în ziua de azi? Aflu multe despre cărți doar din greutatea lor. Îmi plac totuși cele tipărite pe hârtie volumetrică. Sunt fine, ușoare.
- Ca mine…
- Ești albă la față ca o foaie.
- Sau ca un filtru de cafea. Aș vrea să ți-o prezint pe Maria. E barmaniță și face cele mai bune cafele, doar că nu poți să ghicești în ele. Nu au zaț. Bunica făcea o cu zaț gros și caimac, dădea în fiert de trei ori. Te uiți la mine de parcă aș spune aiureli. Putem să căutăm pe internet cum se citește în cafea.
- Pe tine ce crezi că te așteaptă, Love?
- Un nou capitol.
- Cum se va numi?
- Bunicile fac chestii.
- Serios?
- Toate bunicile fac chestii și nu rămâne nimic după ele. Doar poze și amintiri de cele mai multe ori împopoțonate. La un moment dat, în timp ce trăiau, inima li s-a oprit. Cel mai groaznic moment e atunci când mă întreb dacă mă mai poate iubi cineva la vârsta asta.
Clara avea un aer confuz.
- Cum se pupă „trăiește clipa” cu „viața merge înainte”?
- Nu se pupă, Clara, tocmai asta e frumusețea.
- Frumusețe pe naiba. Îmi place în balcon.
- Ai început să fii și tu o admiratoare a lor.
- Cum ți se pare Radu?
M-am oprit pentru o secundă. Un băiat dulce și plin de bune intenții.
- O să-l aducem și pe el să vadă balconul? Locul nostru de întâlnire.
- Hm, halatul ăsta roz… Nu știu ce să zic.
- Ce-are?
- Balconul e locul de întâlnire al fetelor, al nostru.
Cozile de pește sunt de multe feluri, extremități bizare pentru ca bietele zvârlugi să aibă o terminație fină, grațioasă și să fie ajutate la înot. Ascuțite, rotunjite simetric, rotunjite inegal, în coadă de rândunică, trunchiate, biconcave, aproape drepte, retezate, în formă de semilună. Aceste cozi sunt aliații de nădejde ai peștilor atunci când vin vremuri grele și trebuie să fugă din calea prădătorilor.
