Hainele aduc fericire, melancolie, reușită, înfrângere, bună dispoziție, îndoială, curaj, tupeu, relaxare, nesiguranță. Cusăturile, croiala și evenimentele la care au fost martore fac toate acestea posibile.
Schimbi haina, schimbi norocul, cum spune colegul meu R, tot camerist ca și mine. Eu duc lenjeria hotelului la curățătorie. R îmi mai arată și colecția lui de haine uitate și nerevendicate, prin hoteluri se mai întâmplă și lucruri din astea, oamenii sunt grăbiți sau pur și simplu doresc să scape anumite piesele vestimentare. Cei care au avion devreme și pleacă cu noaptea în cap pot să uite haine în baie sau în dulapuri.
Hainele primite de la colegul meu i le duc lui C, fata care lucrează la kiloshop, o tipă grozavă, veselă, care se îmbracă fistichiu. Un kiloshop pe trei nivele, două dintre ele subterane, un fel de parcare a hainelor. Mă sună ori de câte ori primește niște kilograme de memorie, cum le zice ea. Aș putea spune că suntem buni amici. Îmi arată hainele așezate cu grijă pe o masă de la ultimul nivel subteran. Masă mare din lemn de stejar. Aici rămâne, zice C, masa e făcută pentru hainele astea. N-o contrazic, nu-mi stă în fire.
credit foto: RĂZVAN LAZĂR
Hainele pleacă, mobila nu. Orașul cu forfota lui delicioasă mai ales după vârful orelor de seară când corporatiștii sunt la casele lor. Sau prin baruri, cu cămășile descheiate la primii doi nasturi, gesticulând degajat și vorbind tare. C a pus deoparte pentru mine niște cămăși de firmă, încă bune, cu pete minuscule și cu găuri pentru butoni. La parter există și butoni într-o casetă din lemn de trandafir. Pe unii dintre ei i-a găsit C pe stradă, butonii disparați sunt la modă, fiecare spune o altă poveste, fiecare mână face alte chestii pe parcursul unei zile. C e convinsă că există o populație de liliputani care adună obiectele pierdute și le oferă anumitor oameni. Găsitorii. N-o contrazic, nu-mi stă în fire. Cămășile nu mi se potrivesc.
Pe o bară sunt atârnate rochiile, selecția ei, la prima vedere par jalnice. C mi le arată, de la stânga la dreapta, primele sunt ținutele purtate cu ocazii fericite.
- De unde știi tu, draga mea?
Apoi vin cele purtate în momente mai triste cum ar fi veștile proaste la examene sau prima despărțire, apoi rochiile de divorț și furourile sexi de după, urmate de rochiile lălâi tricotate pe care le-aș numi ultima moarte a pasiunii. C se revoltă și râde apoi.
- De unde știi tu, draga mea?
Ea ridică din umeri și continuă prezentarea. Astea, zice ea, vin dintr-un hotel de lux, o turistă bogată le-a donat, auzi tu ciudățenie, cameristelor. Fetele au luat rochiile și după o vreme le-au adus la magazin și nu pentru ca să obțină bani pe ele ci ca să scape de o povară.
- Ei…
Rochiile le arătau exact cine nu sunt, bietele fete își plângeau existențele pustiite de iluzii. O rochie cu nasul pe sus, zice C, poate face praf o viață.
N-o contrazic, nu-mi stă în fire.
Cel mai interesant colț al acestei stranii colecții sunt hainele pătate.
- Dă cineva bani pe ele?
Universul petelor este sublim. De la urme minuscule ca niște stele pe cerul senin al unei nopți de vară, până la urme în formă de ursuleț, de inimă sau chiar de cămilă. Seamănă cu cititul în cafea, crede C. Poți spune povestea celui sau celei care a pătat pânza respectivă și ai putea înțelege semnificația gestului care a dus la accident. Urmează hainele găurite sau sfâșiate și cârpite cu mare măiestrie.
- Le cumpără cineva, draga mea?
- Ai să râzi, da. Se iau bani buni pe ele. Azi se consumă tone de chestii dar lucrurile astea care au mai fost iubite, au valoare.
- De ce aș iubi ceva iubit de altcineva?
C m-a privit într-un fel de-mi venea să intru în pământ. Și pe ea o mai iubise cineva și o părăsise, îmi spusese povestea. Era și ea un buzunar recondiționat.
- Dar tu nu ești o haină, draga mea. Pe femeie o pot iubi mai mulți bărbați, nu?
C are un chip interesant, cu ochii oblici și alungiți și cu părul mirosind a parfum de migdale. În orașele mari mă simt cel mai bine, rătăcindu-mă pe străzi, printre oameni, mulți oameni, necunoscuți, grăbiți și adesea zâmbitori. Trecem unii pe lângă ceilalți dar nu aș putea spune că suntem nepăsători ci mai degrabă grăbiți și însuflețiți de propria soluție. Căldura trupurilor vii, parfumurile care se împletesc pe trotuare, și rareori privirile iscoditoare, toate acestea mă liniștesc, mă reașază în tiparele mele.
Hainele de pe bara neagră au fost la un eveniment cât se poate de ciudat la care am fost martor într-o după amiază de vară, la Pony, un ponton-bar de pe țărm, unde merg uneori să mă relaxez după lucru. Final de săptămână, mulți oameni veniți direct de la serviciu, alții cine știe de unde, muzică, rumoare. Faleza e mărginită de magazine boutique cu marfă scumpă.
Pe lângă ponton înota un bărbat, nu era tocmai locul ideal pentru așa ceva. Avea un chip trist, scotea cu greu brațele din apă iar ochii lui albaștri semănau cu ochii unui pește. O femeie îl urma pe uscat de-a lungul pontonului, ea ținea capul ușor înclinat ca și cum ar fi dormit alături de el într-un pat. Îi vorbea, calmă, senină iar bărbatul o urmărea înotând în continuare. La un moment dat a apărut un grup de polițiști. Au oprit muzica și au anunțat că nu pleacă nimeni până nu sunt găsite persoanele care au distrus niște aparate electronice scumpe. Cam patru ore va dura cercetarea. Lumea nu se opunea, eu m-am retras spre bărbatul care înota fără vlagă și spre femeia care îl urma cu capul înclinat. Magazinele de lux și galeriile din zonă fuseseră și ele închise pentru cercetări. Oamenii așteptau liniștiți și nimeni nu era revoltat.
Bărbatul era solid, cu păr pe umeri și pe brațe, blond și cu pielea albă. Am însoțit-o pe femeie în drumul ei înclinat, semăna cu o muză care doarme pe o pernă pufoasă. Mă pricep la lenjeria de pat și la perne, doar sunt camerist. Cei doi m-au văzut și m-au primit în cuplul lor ciudat ca pe un observator. Exact asta fac și la hotel, diminețile târzii când fac curățenie în camere, în lipsa locatarilor efemeri. Le aranjez bluzele, pantalonii, cărțile, le aduc prosoape noi, le fac patul. Avem și o regulă a hotelului, să nu mutăm obiectele de pe pat, așa că rugăm turiștii să lase patul dezordonat și gol.
Bărbatul înota într-un pat de ape. Parcă avea de bătut un record personal dar o făcea cu greu și cu ochii aproape închiși, somnoros. La un moment dat femeia și-a scos rochia și a rămas într-un furou de culoarea petalelor albe de trandafiri. Eu am luat rochia și am pus-o pe braț. Femeia a aprobat cu o aplecare de cap și apoi ne-am continuat bizara plimbare. Am mai cules și alte straie de pe drum, cei de pe pontonul-bar Pony, în așteptarea lor prelungită, abandonau jachete, cămăși, rochii. Le culegeam cu grijă făcându-mi datoria de camerist, mai ales că aceste piese nu erau lăsate pe pat ci abandonate pe podeaua umedă a barului și era păcat de ele. Știam că C o să se bucure.
I le-am adus la magazin chiar în ziua următoare. Purtam un balonzaid larg deși era vară, dar aici verile pot fi foarte răcoroase. C le-a luat cu grijă, le-a pus pe o masă și le-a cercetat. Zâmbeam stingher. Îi relatam povestea. Ea dădea din cap. Lipsea ceva. În mod sigur erau cele mai speriate haine pe care le văzuse în viața ei de angajată la un kiloshop. Piesa de rezistență lipsea. Din balonzaidul meu zâmbeam ca dintr-un zeppelin. Purtam pe sub el rochia muzei adormite. Ea era cheia colecției. Rochia-fericită. Iar eu eram Prințul-fericit, citisem în copilărie cartea lui Oscar Wilde.
C nu a priceput nuanța, m-a certat și mi-a zis că sunt egoist. N-o contrazic, nu-mi stă în fire. Ar putea face cea mai importantă vânzare a magazinului și cu banii ăia să plece într-o vacanță undeva departe unde să fie și ea mulțumită cu adevărat. Nu putea vinde hainele-speriate fără rochia-fericită. Am rugat-o să rămânem prieteni, până la urmă nu era un motiv chiar atât de grav pentru o despărțire. Am mângâiat-o pe obrajii fini, i-am privit ochii care semănau acum cu o coadă de rândunică, m-am întors ca o balenă pe partea cealaltă și am ieșit în stradă. Spre hotel. Bătea vântul, balonzaidul meu se umflase, rochia era caldă. M-am întors din drum și i-am lăsat bunei mele prietene rochia în schimbul unor pantaloni negri, de lucru, numai buni pentru meseria mea de camerist. C m-a certat iar, de data asta cu lacrimi în ochi, și mi-a spus exact ce-i stă pe suflet.
N-am contrazis-o, nu-mi stă în fire, nu îmi mai stă în fire.
