(partea descriptivă)
Anul trecut, tot cam pe vremea asta, am rugat frumos opinia publică să își amintească cântecul „Vine vine primăvara” [*]. Acela care se pronunță literalmente și se-aude acusticamente drept: Vine vine priii- iimă- vaaa- raaaa/ se aș-terne-n tooo- oată țaaa- raaaa/ flo-ri-ce-le peee câ-îm-piiiii/ hai să leadu- năăăm cooo- piiiii/ flo-ri-ce-le peee câ-îm-piiiii/ hai să leadu- năăăm cooo- piiiii… Și-așa (mai cu cântec, mai în joacă, dar tujur cu voie bună) am insistat pe ideea educației de grădiniță și școală primară (vezi năzdrăvănelele cântecele specifice). Insistând apoi asupra (ne)reeducărilor la vârstă adultă, cele care ar trebui să ne dea de gândit critic tot mai mult, de nu de ieri-alaltăieri măcar de pe-acum sau de mâine tot înainte.
Concret, ziceam că [*]: pe de o parte, unele dintre zglobiile cântece copilărești îți modelează sensibilitatea și-ți formatează reflexele afective așa încât ți se par firești și nu le mai scoți niciodată înspre lumină, chestionare, dubitație, modificare, ameliorare, luminare. Pe de-altă parte, ziceam că practicile și cutumele care ne sporesc tuturor atât dependența de agoniseală vorace cât și dependența față de daruri pe gratis nu-s deloc bune, deoarece toată viața cumpărăm (dinspre necesar înspre absolut inutil), dăm altora (de la grațios până la prostește), așteptând să căpătăm de la alții tot felul de cadouri care se joacă riscant cu emotivitatea, dependențele, părtinirile, preferințele, sufletul, mințile, moravurile și moralele noastre.
Acuma recunosc că n-oi fi spus exact așa clar și concis toată povestea asta, ci relativ lax, când cu nu puține elemente concrete, când învăluit și cu apropouri [*]. Totuși, din textul respectiv cine voia, analiza și medita un pic mai cu sârg tenace ar fi priceput destul de mult și bine. Numai că rezultatele (socio-civice) nu prea-s de văzut. La lectură oamenii se gândesc o secundă-2ă, după care revin la a trăi exclusiv din impuls negândit. Iată de ce (cu pardon și cu voia unora și-altora) revin. Cu detalieri, care poate îngroșând ideea o fac mai pasabilă și achiesabilă. (Vorba-ceea: multă apă tre să treacă pe Dâmbovița, Siret, Someș, Olt, Dunăre, multe șei tre bătute ca să priceapă suficiente iepe/mânze, ba chiar și cai brezi.)
Știm toți: cum vine primăvara ne-apucă toate năbădăile. Mai întâi, dintr-o parte, ne resimțim slăbiți de gripe și de postul crăciunului (răzbunarea prin îmbuibare până spre pleznire de revelion neajutând, deoarece ne-a băgat în toate spitalele cu iz de azil și-n palestrele zise gym, care ne-au făcut iar fusiformii înfometați la culmea culmilor). Din cealaltă parte, iute ne și umplem/umflăm de angoasa cumplit de apropiatului și deja instalatului post pascal (care iarăși ne va băga-n foame obsesivă și hămeseală ucigătoare). Drept pentru care iarăși ne azvârlim nu doar cu trupul gurii și burdihanului ci și cu tot sufletul preocupărilor mentale (șo!) pe alimentație. Pe o supraalimentare egal vindicativă și preventivă, dublul sens psihic însemnând și dublă îngurgitare cantitativă.
Tot ce n-am putut mânca și bea lunile anului trecut, tot ce riscăm să nu mai apucăm sau să ne reținem a mânca și bea în lunile următoare, se concentrază acum pe pârdalnicul februar-martie. Cu ori fără de post pravoslavnic, întinzându-se până-nspre bietul apriliș. Desigur, cu începere-n galeșul Sfânt Valentin din centrul lui februarie, repetat cu ocazia seducătorului violator serial Dragobăț, pentru ca nu cumva să se dilueze sensul vâlvătăilor pătimașe care ne toacă toți creierii.
(Ah, corazonul, dragul și bietul de corazon… Și mai ales simpaticele mânuțe figurând găurica de forma storcită a inimii, toți ochii focalizându-se pe golul acela presupus cardiac, ignorând că-n jurul respectivei găuri deștele se crispează ca niște ghiare de pasăre prădătoare, așadar figurând un laț sârmos, de coșmar. Bată-mă cucii, respectiv cuca și cucul – căci chiar deloc nu pricep cum de nu vede nimeni că, așa cum de la covrigul buzoian și gogoașa americană nu reții și morfolești huda, ci numai marginea-i dulceagă și groasă, și în pripita figurare stângace de inimă conturul îi e grosolan, flenduros, scrâșnind vizibil crispat.)
Romantică/neromantică, cina de Valentin (dar și altele, precum cele de Dragobeți, de 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 și 8 Martie) este totuși o cină. La unii poate fi doar prânz ori ojină, important fiind elementul masă. Mâncărica. Gustarea, banchetul, îmbucarea și consumarea. Adică masa ca eveniment + mâncărimea erogenă datorată alimentării festive. Dealtminteri despre dragoste se zice dintotdeauna, corect, că „trece prin stomac”. Și dânsa, nu doar toate celelalte-ale vieții. Iar dacă până-n 23-25 de ani mai puteai fi prostit (doar) de către hormoni, de la o minimă adultețe-ncolo se pare că dragostea chiar trece prin inimă ca prin brânză, în vreme ce o brânză bună pogorâtă-n burduful stomacal ajută consistent într-ale unei iubiri ceva mai complexe. Despre iubirea navigând viguros către interes, confort material și parvenire egocentrică nu mai zicem nimic. Iar stimulativei brânze să-i zicem de pildă franțuzeasco-albastră pentru parveniții gomoși, pentru românașii de rând zicând c-ajunge telemeaua de Mărginimea Sibiului. (Cu-atât mai mult cu cât e bârfă istorică visul și pariul oricărui sătean mărginean cum că n-o să moară el până nu se face măcar o dată-n viață, beat/nebeat, dragobeteanul care prinde și tăvălește batăr o săsoaică din burgănțentru sibian ori sighișorean.)
Dincolo de brizbrizurile kiciurilor decorative (e drept, de 1-8 Martie vor exploda și mai abitir, rozul și roșul atâtor inimuțe/inimioare și inimoaie din baloane, desene, decorațiuni, ciocolăți, bomboane, perne și absolut orice alte materii, îmbogățindu-se cu Oriceul oricăror alte flecuștețe/miniaturi/răhăței cărora le dăm valoare de Simboluri hăhăibile și excitabile infantil)… masa, deci, contează. Supra-contează! Ca orânduire de felurite feluri gurmé, plus convivialitatea accesorie (e greu să-ți dai seama care din cele 2ă apasă-n cântar mai mult, din care derivă, sau nu, efectul scontat), masa nu e doar un preludiu de fâs pentru amor și sex. E flirt generalizat, formă de excitare și înamorare în sine. Pentru copii și pentru seniori este cel mai tipic și dominant (ba chiar exclusiv) fel de a face amor. Dar să revenim în sezon, la mesele sărbătorilor printaniere pasămite dedicate iubirii.
Inițial declanșată de autoexcitarea pregătirii vestimentare și-a cosmeticăriei trupești îndelungi, augmentată de fantasma întâlnirii pline de așteptări legate de frisonul derivat din Cadou și Surpriză, masa festiv erogenă e ambient care liberează și generalizează baierele telurice ale mărețului libidou organic. Intrarea în localul excitat/incitant vizual. (Lumânările aparent aromate la capul fiecărei inimioare! În curând se vor generaliza inimoarele cu motoraș, ca să și palpite – sistolă/diastolă – în ritm sincronizat pulsului comesenilor, ba și să emane muzici de-atmosferă.) Așezarea oarecum ceremonială la masă. (Primele complimente, zâmbete sau licăr pupilar vizavi de eleganta vestimentare și noii cercei iviți după atârnarea paltonului.) Apoi obligatorul flirt (mai ales al d-rei sau d-nei) cu zâmbărețul, flocosul, dințatul, plescăitorul din limbă și gene/sprâncene chelner. Care din poziția de dominare și superioritate a ortostatismului, totuși curbat de-o constantă înclinare curtenitoare, nu se poate să nu fie invitat întru declanșarea unui surogat de excitare palatală și de secrețiuni umorale, ce-ți fac uitată gurița-ntredeschisă în vreme ce dumnealui doar răspunde prelung la invitația languroasă a d-nei sau d-rei cum că ce ne-ați pregătit domnule? ce ne recomandați? ce-are sau n-are fiece fleac din meniu? da totuși cum gătiți aia și-aia și vă rog să-o faceți așa și pe dincolo, și să fie puțin nuștiucum, nici așa/niciașa și tot așa mai departe… Bine?… Zâmbind fiecare-nspre fiecare în ciuda posibilei antipatii și-a iritării la cicălire, în ciuda excesivelor schimburi de vapori sputali (inevitabili în orice conversație dinspre susul emițător al drăguțului ospătar servilist către josul mesei cu ochi beliți și guri obligator întredeschise de nu lărgite care receptează, inhalează, înghit). Și-n fine, așteptarea apariției selecției din lista recomandată și din comanda dată, care deja suscită și imaginează farfuriuțele și platouașele și castronuțele ce-ți vor încânta vizual privirea gurmé, prefăcându-te deja într-un mare lihnit mult înainte să sosească. Odată ce și sosesc știind orișicine că nu mai există nicio altă fericire pe lume decât a inspecta, sorta, tăia sau toca, a inserta, îmbuca, lipăi, mesteca (dezirabil și binevenit de-a și ofta și icni discret) și-un pic a sorbi sau plescăii, sugerând grimase/vorbulițe/plăceri în timpul plimbărilor conținutului cu limba prin caverna bucală până-n faringele trimiterii-nspre malaxorul și mai și al pastei de descompus un pic infernal și grețos. Nu că detaliul din urmă ar conta, meritând bifat doar pentru completarea cunoașterii psiho-antropologice integrale. De fapt, așezați la o masă festivă sau la una banală niciodată și nicidecum nu ne gândim atât de departe, nici coborându-ne înspre ventre, nici înspre vreun sens filozofic al vieții. În timpul mesei suntem și rămânem niște orobucali, nimic mai puțin sau mai mult. Pentru moment mestecarea și flecăreala, flecăreala și mestecarea (+deglutiția de fineți cu mai mult sau mai puțin alcool, cu sau fără gheață) fiind alfa și omega conștiinței, ritul unic, absolut, pur.
Atât doar că nu puține dintre măruntele acte secunde alimentării și conversației sunt ambigue și evolutive, putând fie să se disipe inocent, fie să devină semne normative problematice, cauzatoare de noi și noi dezamăgiri sau revelatoare de alte și-alte incompatibilități între semeni. Pentru moment să rămânem la tema atracției și iubirii premaritale, cea despre care Kamasutra Sfântului Valentin și Kamasutra pupăciosului Dragobete zic chestii de genul: fii atent băiete la limbajul corpului duduiței pe care-o dezirezi, imaginându-ți iubiri eterne sau măcar de hălci biografice consistente. La masă, dacă stă ea cu spatele drept, ca să-i sesizezi constant statura, sportivitatea, încă suplețea… Iar apoi dacă vezi că duce atent, calculat-grijuliu, lingură/furculiță/linguriță/bețișoare chineze și păhăruț până-n susul gurii fără deloc să se-aplece, după care mestecă doar cu gurița închisă, nu vorbește niciodată decât după fiece înghițit… Dacă deci se controlează și face pe doamna înțepat nobilă și finuță, apoi doar ciugulește și lasă destul și parcă ostentat în fiece farfurie, ei bine, află că treaba asta e de moment, că vrea să facă o impresie mult prea bună, exclusivistă. Purtare care ori nu va dura mult, urmând să-ți arate ulterior fața ascunsă al lunii, poate chiar opusul neîngrijirii boeme și-al gurmandismelor compulsive. Ori dacă disciplinarea-i e veche și presistă constant, după prima săptămână a lunii de miere s-ar putea adeveri o fițoasă frigidă. Plus că-n constanta luptă pentru putere dintre orice egali și soți ea-și va căuta și cultiva consecvent senzația de superioritate față de ceilalți, cu deosebită deosebire față de bietul partener. Știi bine că-n inconștientul nostru mamiferic domină homo homini lupus, însemnând că oamenii se mănâncă voluptos unii pe-alții, deci fii atent că mâncarea din blid ești sau vei fi chiar tu. Gândește-te că dacă domnița privește fix la dumicatul ridicat în dinți de furcuță sau în căuș lingurar, de parcă l-ar pupa sau sorbi din ochi drăgăstos, asta anunță viitoare delăsări, dependențe, sporit interes față de ce-i al ei sau vrea ea să devină numai și numai al ei, viitorul lipsei de interes față de alții și mai ales față de tine. Nu rata să vezi când anume deschide gurița și cât de lent sau rapid o satisface prin insert. Există femei ce coboară mandibula și desfac buzele-n ultimul moment, repede ascunzând ce-au băgat în gură, de parc-ar mânca furișat ori nedem de augusta lor persoană. S-ar putea ca și-n amor să aibă restricții, rușini, spaime, impunându-ți frustrări. (Căsătoria nu garantează sexul!) Ori teme-te, ori fii sigur că va trebui toată viața să trăiești cu anxietatea luărilor de aminte, a concentrării atenției submisive, a lipsei de umor și destinderi. Există femei care privesc sclipicios țintă-n blid, ce-au acolo și ce fac mânuțele lor cu tacâmul, apoi deschid gura pofticios chiar dinainte de sau în momentul ridicării îmbucăturii spre gură, ba chiar se-apleacă cu mare deschidere labială (guriță largă, buzele ițite), parcă pentru-a veni toată în întâmpinarea mâncării, parcă pentru a-și vârî capul cât mai pofticios ori mai iute, nu cumva să-i scape bietul dumicat, parcă aspirându-l ca peștii. Gest pe care nu poți să nu-l resimți imediat că fiind erogen la culme. June năbădăios încă fiind, asta-i femeia pe care o vrei. Pe care trebuie să o ai, pe care ești prost rău de-o ratezi. Numele ei e Perfecta/Ideala la Pat. Numele ei e chiar Kamasutra (gen pornostar).
Dar să revenim convenind că nu mai avem 17-23 de ani, să ne intereseze exclusiv copularea, așadar măcar să pretindem că avem și alt dumnezeu înafara celui suprem numit Sex. Să zicem că, drept prieteni sau parteneri, nu suntem demult împreună, că deocamdată nici nu ne cunoaștem mult sau bine. Sau poate că dimpotrivă, ne știm/suportăm și cunoaștem preabine. La cina noastră romantică tot ce-avem la etajele corporale superioare e fațadă, mască, podoabă și nadă. Și veșminte relativ atente, cât de cât moderne și elegante, adică butaforie atractivă. Urmată imediat, valoric și actanțial, de langurozitatea sau frisonada din timpul servirii mesei, dublată simultan de gura dialogului atent, conștient. Care prin politețuri, retorică sau flecăreală goală și eventuală (sferto)poezie (traductibilă-n lugulugu sau formalism chiar), iarăși e armă pentru viclenit și vânat întru finala organică asumare și-omnivoră mistuire. În timpul meselor curtenirii presexuale și premaritale partenerul ce chiar te vrea va fi foarte atent și sprijinitor în tot ce spui, ascultându-te submisiv, dându-ți slugarnic dreptate chiar de gândăvești mari prostii. Dacă însă nu-i pari atrăgător și nu poate fi interesat de tine în sens sexual, ori dacă relația voastră e deja bine consumată, de rutină plată, contrarea discursivă, paralelismul în replici și surmontarea unuia de către celălalt, căutarea senzației de superioritate și ultim cuvânt este lege frecventă. Tot ce ține de erotic și erogen nu mai contează. Altminteri, în orice situație neconflictuală și perfect pozitivă, tot josul corporal rămâne să fie sediul întregului sine, adevăratul eu motivant și identitar, hedonismul care ne leagă din interes față de orice existent și față de lume. Acolo-n abisal se-află focoasele biochimice care dau energia, forța, voința și pornirea spre fapte consonante tuturor rezurecțiilor, tuturor exploziilor naturii printaniere.
(închidere didactică și pedagogică)
Primăvara Mărțișorului antropogen debutează calendaristic în Făurarul lui februarie; Prierul aprilișului se-mpinge/înfige până-n Florarul maiului (așadar are un foarte relativ/discutabil final abia în plin Mai), cu-atât mai mult și de-nțeles cu cât pe 1 Mai foarte adesea e-un frig ca de crivăț și de nu crapă 2ă-3 pietricele plouă ori lapovițează îndesit. Ceea ce-nseamnă că-n ziua internațională a proletarilor și proletăreselor de rând, vinul, berea și cu micii mustind sângeros tre firesc să se scurgă fără măsură, pe cât încape de-nfundat competitiv pe gâtlej până hăt în colon. Campania de primăvară a trupului biologic, cruciada accesului la osânză, ocolul pământului gastronomic în maxim 40 de zile și nopți, ori cel puțin recucerirea tuturor extremităților lumii gastronomice fără nicio milă, scrupul, cotă, rație sau raționalizare, iată veritabila poezie pe care ne-o cântă magic și-o poftește nostalgic, inconturnabil și imparabil, tot sufletul pe care adorăm a-l confunda cu termenul spirit, cu identitatea noastră cea mai glorioasă ori nobilă.
Revenind la pământeștile patimi și plăceri din dosul tradițiilor și obiceiurilor printaniere, preschimbăm foaia cu-n țuric-napoi dinspre contexte către învățăminte. Și-anume zicând că niciodată nu va fi excesiv și neproductiv să se repete: nu e bine, copii, nu e bine să rupeți toate florile spontane (sau cât mai multe puteți), imediat ce năvăliți peste ele ori v-apar singure-n cale. O dată că n-aveți nicio treabă de-acest gen, a 2a că nu v-aparțin și comiteți delicte, a 3a la mână că părinții sau doar mămica, colegele și tanti sau educatoarea/învățătoarea/profa fac foarte rău dacă acceptă flori abuzate, smulse, furate (ori numai cumpărate de la terți). Iar de la punctul 4 încolo sunt de ținut cont de aspecte privind dezastrul ecologic, extincția plantelor sau limitarea prematură a florei spontane, riscul dezechilibrării simbiozelor vegetale, reducerea resurselor de polen și nectar atât de necesar supraviețuirii albinelor. Albine libere sau la cheremul omului, care le exploatează științific și comercial furându-le profesional mierea. Ca să nu mai vorbim de însuși viitorul generației voastre și-al progeniturilor voastre, căci dacă mierea de albine e tot mai puțină și foarte scumpă, chiar voi înșivă, obezi și dependenți de zahărul rafinat cum fi-va majoritatea voastră covârșitoare, o să crăpați de diabet, anevrism cerebral și infarct corazal cu prematuritatea ce lasă-n urmă văduvie, orfani, datorii bancare ori cămătărești, frustrări, jale, suferințe.
Așadar: cât mai devreme se poate: stop cu tendința de-a pofti și rupe/culege/căra/colecta și duce-acasă ca furnicile disperate! Stop cu gestul (spontan, brusc, negândit, imparabil) care îi corespunde! Stop cu toate motivațiile, scuzele, apucăturile, cutumele și consecințele care decurg din acest impuls și act care, în ciuda popularității sale maximale, e totuși barbar.
Și măi dragi pezevenghi mici, medii, mari, expirați numai parțial ori de-a binelea! Nu mai așteptați să vă spuie alții ce-i bine sau nu-i. Corectitudinea, politețea, respectul, morala sau frumusețea de-a fi sunt chestiuni inclusiv de instinct vital (dacă vreți, le puteți ști – chiar și fără mare cultivare a conștiinței, chiar și fără credințe cerșind milă divină). Milionimea de dumnezei din sensiblitatea nativă + (bun)simțul propriu, v-ar putea ajunge.
Iară la rându-vă: măi stimați adulți (de pe scala atât de gigantică a variațiilor de maturizare cu + sanogen sau minus alarmant)! Nu mai așteptați ca legile și amenzile să vă țină departe de fărădelegile accesabile cotidian, ocazional sau rarissim. Începând cu celula fundamentală a propriei familii și până la amplele cercuri sociale și politice cu care veniți în contact: nu mai încurajați cadoul facilitării de intrări/ieșiri și-amiciții sau clică, nici șpaga cumpărărilor de favor și profituri la fiece pas. A dori mai mult decât ai este bulevard perfect pentru fărădelege, alienare, angoasă, supliciu. Iar a te zbate pentru a agonisi perpetuu pavează labirintul descinderii-n tâmpire și nebunie. Sub nenumăratele-i dâmburi și cute, normalitatea ascunde psihoze la pândă; iar porii mici ai expirațiilor și transpirațiilor naturale pot ușor genera puroaie dospinde. Vigilențele cele mai demne nu sunt în legătură cu ce fac/nu fac alții, ci cu ceea ce comiți tu când ești prea sigur de tine, când acționezi cu ambiția binelui impus altora, cu bunele intenții care ignoră propriile așteptări, circumstanțe, slăbiciuni și inconsecvențe imanente sau imprevizibile.
O știință veche statua legea simplă a cauzei și efectului, a dreptei linii dintre gest și consecință, dintre gând și faptă. Îi scăpa însă ingerința ori integrarea evidentei istorii a confuziei și conjuncției dintre bine și rău, a dinamismelor aleatoare dintre maladiv–sănătos, iubire–ură, frumos–chin, pur–jeg. Căci lucrurile nu-s niciodată simple, adică atârnând doar de binomuri autarhe sau dualități limpezi. Depășind fantezia, realul e mult mai complex, intrinsec ori naturalmente contradictoriu, multidimensional, deschis hazardului și volatilității, cu apetență sau îndreptățire inclusiv pentru iraționalul și antiaritmeticul surprizelor și probabilităților, al potențialităților născute intantaneu din vreun nimic oarecum spontan. Echilibre clare și transcenderi drepte fac doar produsele culturii omenești, mintea care compensează fantasmatic și umple spațiile goale sau anxiogene cu ficțiuni, vise, mituri, aparent dătătoare de sens, confort, relaxare, speranță.
Am găsit la Camus inteligenta sugestie că de fapt, pe fundul Cutiei Pandorei, ultimul lucru, Speranța, nu constituia ceva demn de văzut ca având litere aurite, lăudabile, dezirabile, admirabile, ci dincontră. Era cel din urmă și cel mai mare rău. Probabil că, spre deosebire de mine, marele francez îl citise empatic pe Tucidide, cel convins încă de peste 2 milenii că speranța nu poate fi sfetnic bun. Oricum, Camus realizase esența. Și-anume că propensiunea omului spre năzărire și construire de Castele-n Spanii, adică-n zenituri fantaste, e voal peste disperare, e sedare/narcoză, supracompensație, liber aleasă integrare-n alinătorul fictiv.
Fictivul e frumos, călduț, dulcișor. Doar că e și punct sau sferă ce intră-n aceeași roată sau joc constant, universal, devenind și punct de pornire/brodire pentru alte și-alte rele. Și așa cum în punctul ori fața lui pozitivă îi umflăm făptura cu emfazele sau entuziasmele subiective cele mai bombastice (precum misticii sau scriitorii de geniu), tot inflat/inflamat până la-ngrozitorul apocaliptic îl putem vedea când dăm de fața ori punctul negativului său cel infam.
Iată de ce bine e ca atunci când dă năvală primăvara, hormonii, entuziasmul, pofta, ambiția, oportunismul, să te abții. Să nu-ți dai imediat drumul. Să te uiți peste, să vezi dincolo, să imaginezi riscul. Și să nu-ți imaginezi că toată lumea e-a ta, că-ți va da sau permite totul, ori că ar trebui să-ți dăruiască și permită orice vrei. Primăvara n-aduce cumpătarea. Dar dacă practici lecția iernii și-n timp de euforie estivală, precis o să-ți meargă mai sănătos și pașnic câtimi din firul vieții.
[*] https://www.contributors.ro/vine-vine-priii-i-ma-vaa-raaaaa/
