În textul acesta voi atinge două-trei aspecte. Detaliu declanșator fiind documentarul TVR Femei în Securitate. Raport despre banalitatea răului, în urma căruia încă de vara trecută-ncoace s-au tot auzit/citit mai multe rumori decât în urma tuturor celorlalte episoade ale seriei teve „Adevăruri despre trecut”.
Articolul va fi nu doar redundant tematic (cam tot ce scrie aici ține de-o cunoaștere aparent unanimă, comună, banalizată chiar), ci și plin de redundanță (repetări variate). Adică insistențe asupra unor discerneri, obligate tocmai de experiența constatării că oamenii pricep lucruri diferite doar la observarea unor termeni diverși. Așadar, text efectuat/preferat ca atare grație faptului că lectura contemporană (pe de-o parte-n viteză, pe de-alta plină de egoul care-a mai văzut/auzit/citit și mai ales „știe deja”) face pe mulți să procesese un text doar la o privire frontală, rectilinie, în uni- (maxim bi-) dimensional. Astfel, adesea, ignorând esența. Ba chiar să ciupească câte-o frază d-ici-colea, nepercepându-i nuanța, presimțind-o fie ca reductibilă la altceva, fie ca nesimilară propriei științe. Ori tălmăcind-o/răstălmăcind-o drept proprie sieși, ori considerând-o inadecvată (mai totdeauna/obligatoriu față cu propriile idei). Repetiția variată poate creia un cognitiv tri- (tetra-?) dimensional, de unde și virtutea ori aspirația unui text redundant. Condiționată, desigur, de șansa de-a da peste cititorul dispus la toleranța însemnând nu altceva decât concentrare, efort receptiv.
Așadar pornim de la difuzarea mărturisirilor biografice ale câtorva femei-ofițeri de Securitate (vizionarea înregistrării care rulează online ar fi binevenită), femei care își declamă și o maximă inocență, declinându-și orice vină, maliție și agresiune omenească/sociopolitică. Realizatoarelor de film reproșându-li-se public că nu vor fi contrazis ori taxat, prin nicio aluzie critică sau ironică, inocența iresponsabilă (adică „normalitatea” sau „banalitatea”) jucate de către respectivele doamne. Drept fiind și că materialul televizionistic cade în contextul în care inclusiv inși tineri, contemporani și cu scaun la cap proferează mereu aprecieri favorabile SS-ului (Securității Statului) ca instituție represivă, programul făcând parte din pe cât de consistenta pe-atât de ignobila campanie de spălare a obrazului/numelui/renumelui respectivei instituții de scârbavnică amintire.
O apariție TV, un articolaș ori orice altă expunere punctuală reprezintă doar un puseu, act sau moment pasager, nu negreșit de mare valoare sau relevanță și consecință. Vârful de val apare când și unde te-aștepți sau nu, trece/dispare, mult mai mult contând profunzimea tăcută și insidioasă a unui câmp magnetic sau mări insondabile, invizibile dar stabile. Dincolo de incidența concretă (gestul dezincriminării inumanilor putând surveni oricând, căci a avut și va avea vad oricând), problema cea mai serioasă și cutremurătoare este aceea a complexității răului. Ca și subsecventa problemă a potențialității/virtualității răului. Sintetic și destul de subtil, ambiguu, egal metaforic și ironic, modestul film TV a formulat chestiunea sub forma „banalității”.
Iată de ce, pe de o parte, sunt de-acord atât cu dezamăgiții, suferitorii sau cei care chiar au înțeles cum stăteau lucrurile în „anii aceia”, pe de-altă parte trebuind să spun și că bravele doamne securiste care se jurau că nu constrânseseră pe nimeni, nu amenințaseră, șantajaseră sau bătuseră pe nimeni, era foarte posibil să-și fi spus adevărul. Cu-alte cuvinte, ele/unele chiar vor fi fost dintre cele care cu gentilețe și-au „onorat” meseria, cu mănuși de mătase „și-au făcut datoria”. Chiar nu e banal să se știe că răul s-a putut, se poate și se va putea exercita și fără coerciție, împilare sau crimă directă?
Așadar, haideți să vorbim despre varietatea formelor și gradelor de cinism și sadism, sau poate și mai important, despre posibilitatea și popularitatea acestora. Fapt care ne va ajuta să pricepem și de ce un număr imens de inși, concetățeni „de treabă” și „de bine”, părinți/copii, frați/surori, soți/soții fără osebire, s-au oferit (și rămân să se poată oferi oricând), de bunăvoie și nesiliți, să devină agenți direcți sau mediatori predilecți ai răutății. În trecutul recent profesând răutatea civică fie ca membri PCR (căci aveau acces direct la coridoarele deciziilor sociopolitice), fie ca securiști și colaboratori ai acestora (având acces la firele prevențiilor, retențiilor și represiunilor sociopolitice).
Pentru cei care se ofereau și se pregăteau serios să ajungă în Securitate era îndeajuns interesul personal: căpătuirea socioprofesională, setea și certitudinea escaladării pe trepte de putere, autoritate, prestigiu. Însă pentru colaboratorii lor civili, informatori/turnători racolați și plătiți, ajungea și numai „simpla” invidie juvenilă, competiția inițial/aparent inocentă, psihologia inșilor complexați ori doar foarte ambițioși, impulsul răzbunării, senzația intervenției sociale, deci a puterii. Adică ajungeau multe și foarte mărunte lucruri care și astăzi trec des drept normale, motivaționale, pentru ca unii să aleagă și să avanseze pe calea mai crudă și directă, sigură și inatacabilă a parvenirii, a obținerii nu doar de beneficii directe ci și a exersării disponibilităților psihologice vecine imoralității și patologiei. Vedeți, spre referință extremă, calea și hăul oferite de vreo circumstanță dramatică (precum războiul) sau o instituție inviolabilă (ca Securitatea comunistă), pentru ca un om „normal” și „banal”, ca tine și mine, să marșeze, să se integreze actanțial și să slujească pasional suspiciunea, spaima, ura și împilarea de semeni.
Antipatia, ura, invidia, competitivitatea oarbă și carierismul obsesiv sunt lubrice. Euforia lor creează dependență. Dependența: caracter, profesiune, destin. Prin consimțire la slăbiciunile psihomentale sau prin aserivire față de friabilitățile morale exista (cum rămâne și să existe) oricând posibilitatea alunecării conștiinței individuale dinspre invidie și bârfă spre delațiune și sabotare, spre asociere în vederea manipulării sociale, a împiedicării sau înlăturării unor semeni față de propriile merite și drepturi. Cu asemenea disponibilități și motivații nu puțini semeni s-au făcut sculele milițiilor politice din secolul 20 fără să fie neapărat siliți sau solicitați, oferindu-se și excelând în răutate în chip jubilant. În anii ‘50 „sfinții închisorilor” erau bătuți până-n preajma morții nu doar cu efort fizic și știință a torturii, ci și cu sadism, așadar cu plăcere. În anii 60-80 numeroși dintre turnătorii și influensării dimprejurul persoanelor urmărite de către SSul românesc își onorau contractul politic cu exces de zel, cu patimă. „Fenomenul Pitești” a constituit un sadism dus sistematic la extrem, maxim traumatic, totuși nu durativ. Un sadism mult mai „banal”, adică accesibil, comun, tainic și insidios, blând în aparență și deci mai pervers, ba chiar dotat cu inteligență și cultură înaltă, a fost implementat și practicat continuu și în deceniile finale. Excelențele de prestigiu civil (gen Petru Comarnescu sau Constantin Bălăceanu-Stolnici, Sorin Antohi sau Lucian Boia), care jucau cu virtuozitate și eficiență în teatrele domestice și internaționale ale SS-ului, au fost tot mai numeroase.
Sub ceaușism nu frații de carceră își torturau frații de suferință, obligându-i să-și acorde mintea și sufletul în conformitate ce orice-ar fi zis și ordonat ei. În „epoca de aur” frații, colegii și camarazii de „viață liberă” își persuadau și cointeresau frații/colegii/camarazii propriei comunități sociale și profesionale să se supună vorbelor și proiectelor comuniste. Metoda nu se mai reducea la bătaia fizică, ca-n stalinism, ci se extindea și mlădia psihologic: turnătorie, informare și dezinformare, control și răsplăți, plus educarea fiecărui mediu social, țintit și sistematic, în vederea izolării sau excluderii celui nonconformist. Cu alte cuvinte, vorbim de-acum despre teroarea tăcută a supravegherii și raportării malițios-tendențioase, totodată cuplată cu teroarea profesionalizatei plăceri de a colporta social rumorile sistematic targhetate pe discreditarea subiectului-coleg/prieten. Forța brută a fost aplicată doar rar, excepțional dacă e s-o compari cu actul generalizării atragerii și cointeresării, prin beneficii (precum avansarea profesională sau pașaportul), a unui număr inimaginabil de mare de concetățeni drept colaboratori ai sistemului opresiv. Iar în opera aceasta de prevenție, control, sistematizare și aproape eugenie sociopolitică a performat nu doar Securitatea, ci și – prin ideologizare sistematică, prin „discuțiile individuale”, raportările și deciziile din cadrul tuturor celulelor și organizațiilor PCR – toate organizațiile și ramurile subordonate ale Partidului unic.
Cu certitudine, nu numai amplul PCR-ul ci și SS-ul românesc va fi fost ornat sau plin și cu bărbați cavaleri și femei neprihănite. Care, carevasăzică (vorba prezidentului Băsescu cu mâna pe Biblie) n-au dat nici cu pumnul în plexul vreunui inocent, nici cu palma peste botul vreunui critic sau necooperant. Precis și-au tratat cu gentilețe colaboratorii năimiți, direct și personal neagresând pe nimeni. Doar au fost mentorii, sponsorii, garanții și proteguitorii mizeriilor (precum turnătoriile și calomniile alimentate nu doar la ordin, ci și din intimă invidie și antipatie) ale subordonaților lor. Subordonați nu doar militari de profesie, ci și foarte mulți, nenumărabil de mulți civili angajați, dintre care nu puțini trebuie că puneau pasiune patologică în sedus și provocat, tras de limbă și turnat, zvon și linșaj moral și social. Vor fi fost domni și doamne în SS, care nemurdărindu-și deloc mânuțele sau gurița proprie, doar coordonau, sistematizau, comandau și raportau mai departe spionările, cumpărările sau amenințările, umilirile minciunilor și brutalitățile dezinformărilor comise de alții. Decidenții erau boierii răului, care doar din fotolii, prin hârtiile și telefoanele ordinelor răsuceau diode și apăsau butoane ale diversificării și eficientizării răului moral, social și sociopolitic. Alții putând fi executanții, torționarii fizici și satrapii psihici, experții punctuali. Drept fiind și că, începând cu anii 60, aceștia din urmă vor fi putut fi mai puțin numerici, tot mai numeroși fiind cooperanții, cumpărații, serviliștii, invidioșii și ariviștii, pe de altă parte tot mai numeroși fiind și neutralizații, individualiștii indiferenți, tranchilizații moral, abandoniștii, lașii.
Sub Ceaușescu nici pedepsele din anii ‘40-50 nu s-au repetat și expus exemplar, nici recompensele nu s-au mai rezumat la evitarea închisorii și rămânerea-n viață. În anii 60-80 pedepsele instrumentate de SS pentru necooperare constau din belșug în reorganizare socială și profesională, marginalizare socială și profesională, refuzul sau limitarea unor libertăți, neaprobarea unui post sau avansări. Recompensele fiind bani peșin dechilin, plus biografia-n detalii (precum aranjarea divorțului, acoperirea unor furtișaguri, asigurarea adulterului), iertarea de cineștie alt păcat sau abuz ilegal, obținerea de drepturi în chip preferențial, asigurata avansare-n statut și rang.
Chiar în ciuda nemulțumirilor și pauperităților colective din anii 80, națiunea română în majoritatea sa a fost pe de-o parte intimidată, pe de-alta cumpărată. Asta și pentru că o masă uimitoare a avut disponibilitatea de a se vinde. Angajată nu doar fizic, cu contract de muncă stabilă sau serviciu de domn visat, ci aservită și psihomental. Pe de-o parte cu curajul castrat și cu lașitatea unei cârtiri și critici numai private, surdinate, pe de-altă parte cu afectivitatea primitivistă nu limitată, ci agil orientată spre izolarea și „curățirea” oricui putea deveni țintă și victimă, spre solidificarea sistemului totalitar. Totalitar, totuși girant și garant pentru foarte mulții reprezentanți al instituțiilor de putere, automat prestatori de etică și conștiință subordonată, obedientă și activistă, dedicate „trup și suflet” atingerii țelurilor statal-politice. Iar colaboraționismul, motivat de faptul că era deschis aproape oricui (și-n spatele căruia fiecare își putea strecura și propriile mari arivisme și mici lăcomii), a fost mentalitate masivă, mai populară decât ne-ar plăcea azi a crede.
Proletarii transplantați din lumea sătească în orașe au căpătat slujbe și apartamente pe viață (de unde complianța timpului și actuala nostalgie a comunismului). Țăranii au fost lăsați uneori să fure, teroarea legii fiind totuși (exact ca circulația bancurilor politice) selectivă sau laxă. Nu numai milioanele familiilor și aparținătorilor imenselor aparate de forță (securitate, miliție, armată), nici numai membri oficial civili ai Partidului (4 milioane doar cu carnet, cu propriile familii făcând minim dublu), ci și multele sute de mii de români din educație, arte, literatură și sport, toți au depins de rigoarea și eficiența rețelelor de selecție, control și promovare a valorilor pe criteriile obedienței și contribuției favorabile politicilor semnate SS, PCR, ceaușism. Cum, prin urmare, să nu perpetueze urmașii fizici ai respectivelor generații psihomentale multe din complexele, aroganțele, prestigiile, inclusiv cadrele cognitive și caracteriale ale genitorilor lor? Cum să-și rețină-n frâul decelărilor selective, ca și-al decenței, instinctul perpetuării moștenirilor preluate prin automatism afectiv?
Pe de-altă parte, în contextul trebuinței de-a considera „Românul” pur și sfânt (de la origine, constant și-n vecideveci), cum să n-accepți tu să vezi îndulcită tot mai abitir și imaginea comunismului? Cum să nu te-aștepți să vezi intrată până și Securitatea Statului în calendar? Înafara fidelității nediscriminate față de predecesori, a mitizării absolutizate a trecutului, a idealizării iresponsabile a părinților și bunicilor, a obsesivei văruiri de-orice gard în baza fobiei față de invadatori, există oare și-alți termeni ai educației și ai științelor umaniste naționale de la elementar până la postdoctoral? O fi existând, poate. Însă de-un număr sau vocalitate mai mult decât infinitezimale, așadar fără nicio șansă de reverberații eficace, atâta timp cât absolut tot ce-i majoritar, covârșitor, autoritar, dominant, este de-un vechi care a trecut din lemnul comunist direct în fierbeton și termopan actual.
Și cum să fie altfel? Dacă tot timpul ne-am servit, impus și adulat continuitatea (înțeleasă, salutată și aplicată și ca refuz al înnoirii), făcând din ea pilonul exclusiv, nezdruncinabil, al devenirii, de ce-ar mai mira constanta complianță psihomentală, asumată și de către noile/viitoarele generații?
