După răsunătorul succes al primelor două romane scrise de Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii (Ed. Humanitas fiction, 2018) și Copiii de pe Volga (Ed. Humanitas fiction, 2020), iată că a apărut și cel de al treilea roman mult așteptat al aeleiași autoare, Trenul spre Samarkand (Ed. Humanitas fiction, 2021).
Revista culturală Leviathan a găzduit în 2019 și 2020, în cadrul rubricii Note de lectură, impresiile mele despre primele două romane, care au lăsat urme adânci în memoria mea afectivă. Așteptam deci, cu sufletul la gură, apariția celui de al treilea roman. Am parcurs cele aproape cinci sute de pagini ale lui cu o empoție greu de descris.
Au dreptate cei care au afirmat că, în cazul lui Guzel Iahina, născută în 1977, care inițial dorise să aibă o carieră cinematografică, pe care însă a trebuit s-o părăsească, faptul că n-a reușit la examenul de admitere la facultatea respectivă a fost, de fapt, o formidabilă deschidere de porți a destinului în fața succesului literar pe care Guzel Iahina l-a obținut de la prima ei scriere.
Toate cele trei romane au în ele forța vizuală a unui scenariu de film. Nu-i de mirare că, la acest de-al treilea volum, imediat au fost cumpărate drepturile pentru un asemenea scenariu.
Dar elementul vizual nu este nici pe departe singura componentă specială a romanelor ei. Talentul de povestitor cu care s-a născut a fost, cred, alimentat de poveștile bunicii sale despre bunicul ei patern, provenit dintr-o familie de țărani cu mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul din trenurile lui Dzerjinski. Așa s-a salvat, dar mulți copii au murit pe drum.
Născută la Kazan, autoarea, care a absolvit facultatea de limbi străine a Institutului Pedagogic din oraș și, inspirată de istoria reală trăită de bunicul său, a preluat, în romanul de față, drumul spre Samaerkand al unui tren cu copii orfani.
Romanul este o călătorie în timp și în spațiu. Cititorul este adus de autoare în locul geografic respectiv, în 1923, când tânăra Uniune Sovietică era încă un tărâm haotic, bântuit de foamete și zguduit de ultimele zvâcniri ale războiului civil.
Desigur, întreaga istorie a romanului este bine documentată, dar, ca orice operă literară, scriitorul introduce detalii și personaje care, deși fictive, contribuie la credibilitatea acțiunii. De fapt însă, oricât m-aș strădui să descriu frumusețea, profunzimea și calitatea de necontestat a romanului, n-o voi putea face. Guzel Iahina copleșește cititorul cu inteligența, cu talentul de a creiona portrete ale unor caractere complexe, cu forța descrierilor, într-un cuvânt cu imensul ei talent de scriitoare.
În paginile cărții găsim nu numai elementul epic, palpitant de altfel, dar, intercalate, fragmente descriptive sau idei colaterale pe care le-aș asemăna cu pauzele din partiturile muzicale ale instrumentiștilor. Tot așa cum pauza este la fel de importantă ca si nota (muzicală). – scrie compozitorul american Truman Fisher (1816 -1851), la fel, într-un roman, fragmentele descriptive completează, chiar îmbogățesc firul epic.
Descriind bucuria copiilor din tren de a se juca schimonosind cuvinte, autoarea oferă două paragrafe pline de înțelepciune, har și sensibilitate:
„Fără nimic al lor, nici măcar haine sau încălțări, fără părinți și casă, ba adeseori și fără amintiri, copiii aveau un singur lucru: limba. Ea era bogăția lor, patria și memoria lor. O construiau. Puneau în ea tot ce găseau în cale. În cuvintele rare ei își păstrau amintirile despre întâlnirile cu cei veniți din alte ținuturi. Nu-i lăsau pe adulți să intre pe teritoriul lor.
Limba nu poate fi pierdută, oricât ai rătăci. Nu pot să ți-o ia golanii mai mari ori să ți-o fure hoții noaptea. Limba nu se tocește, ca pantofii, și nu se destramă, ca lenjeria, ci devine cu fiecare zi mai bogată și mai vie. Cedează și i se supune stăpânului ei. Și, mai ales, nu-l trădează, rămâne mereu cu el”.(p. 240)
Foarte sugestiv este felul în care autoarea prinde caracteristicile personajelor prin descrierea – prelungită aș spune, ea întinzându-se uneori pe mai multe pagini – fie a gândurilor spontane al lor, fie, dimpotrivă, a amintirilor unor momente de traumatism prin care au trecut.
Am ales, ca exemplu, un citat nu numai impresionant, dar care, prin descrierea unor senzații dureroase pe care le pot da amintirile unui război, îl atinge direct pe cititorul de azi, de acum. Suntem cu toții zi de zi și oră de oră, (la ora la care scriu articolul e război) martori ai atrocităților atacurilor declanșate de ruși contra populației civile din Ucraina.
Comandantul trenului cu copii, Deev, a luat la un moment dat, de pe drum, un copil care zăcea lângă șine. Acest copil nu va vorbi, dar îl va urma pe Deev peste tot, ca o umbră. Autoarea intră în gândul copilului, care îl numește pe Deev frate. Din frânturile de gânduri ale copilului înțelegem că războiul și foametea l-au traumatizat:
„Du-te, războiule, n-am nevoie de tine. Mi-am găsit alt apărător, mai puternic și mai bun. Un frate. Alături de el nu mi-e frică de nimic. Pe tine n-o să te mai hrănesc – dispari, pleacă, piei! Oamenii au pierit toți, piei și tu.
Dar nu vrea. N-o să mai adun sunete și mirosuri. Nu mai las să se dea bătălii în capul meu, am obosit de-atâtea lupte. Nici ochii n-o să-i mai închid – o să stau așa, toată noaptea, cu ei deschiși. Piei. Nu, nu vrea.
O zi – nu vrea. O săptămână – nu vrea. (…) Pace vreau, pace! Încetează! Oprește-te!M-aș sufoca de oboseală dacă n-ar fi fratele meu”. (p. 286-287)
Cartea, deși are un subiect dramatic, nu este lipsită de umor. Carcterizarea diverselor personaje auxiliare, care într-un film ar fi simpli figuranți – este plastică și în numele atribuite, dar și în descrierea însușirilor:
„Cunoscători ai slăbiciunilor umane, fizionomiști, specialiști în oameni – asta sunt ciupitorii. Sunt isteți, au chipuri mobile, voci – dau lecții oricărui actor. Cu ăștia trebuie să fii vigilent – îți câștigă încrederea și te jecmănesc cât ai zice pește. Era un astfel de maestru și în eșalon: Luka Ciupitorul.
Cei mai dezinteresați dintre cerșetori sunt lingurarii. Aceștia nu fac nimic de nevoie, ci dintr-o chemare autentică: trebuie să iubești sincer muzica pentru a sta zile întregi cântând din linguri cioplite de mâna ta ritmuri și melodii. Fără o ureche fină și cântec în suflet nu iese nimic. Mitea Lingurarul așa și zicea: muzica nu se cântă cu gura, ci cu inima. Sensibili oameni, lingurarii…”
***
Romanul Trenul spre Samarkand de Guzel Iahina a avut un succes răsunător imediat după apariție. Actualmente este în curs de traducere în peste douăzeci de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate de cunoscutul regizor Aleksei Efimovici.
N-aș vrea să închei fără a face o adâncă reverență în fața traducătoarei Luana Schidu, care a reușit în mod magistral să transpună în limba română toate detaliile, unele mai savuroase ca altele, care abundă pe parcursul întregului roman.
Notă: cronică apărută inițial în revista Leviathan
