Pe 2 iunie a avut loc premiera spectacolului Drumul Damascului în regia lui Mihai Măniuțiu, la Teatrului Dramaturgilor Români. Plecând de la textul omonim al Doinei Jela, regizorul a avut alături o întreagă echipă, al cărei efort este vizibil pentru orice spectator atent: Adrian Damian (scenografie), Mircea Ilaș și Ioana Bodale (video design), Mihai Dobre (sound design), Cristian Șimon (light design).
Încă de la intrarea în sală am fost șocată de decor, prăfuitele hârtii în proximitatea cărora îmi duc viața de două decenii, le-am regăsit pe scenă, pe pereți, pe pat, pe pernă, pe cană, adică pretutindeni. Cuvintele parcă nu pot conține toată intensitatea dureroasă a obsesiei care-l bântuie pe Țandără de o viață, dar iată că decorul trimite precis la țintă.
O triadă perfect simetrică sub aspectul talentului și al expresivității (truism!), formată din Maia Morgenstern (Doina Jela), Mircea Rusu (Fronea Bădulescu) și Răzvan Vasilescu (Franț Țandără), îi detașează totuși pe primii doi în rolul de a-l lansa acrobatic pe ultimul, personajul central. Căci asemenea unui acrobat, Vasilescu/Țadără face salturi în memorie, revenind mereu cu noi orori, dar având grijă să se îndepărteze repede căci, deși căința e sinceră, spaima de stihii e înspăimântătoare, iar ea iradiază mortal.
Dacă reporterul/Maia Morgenstern vrea date, cifre, nume, fostul deținut/Mircea Rusu este o călăuză, un sprijin, o țintă. O foarte echilibrată distribuție a compoziției epice oferă necesare pauze de respiro privitorului. Dar impactul mareic al faptelor mărturisite perturbă subtil circumferința inițială a personajelor secundare, căci reporterul are suflet să vadă și tulburătorul chin al remușcării, pe care îl înregistrează, dar la care și participă, iar fosta victimă, chiar dacă nu a lui Țandără direct, pășește în sfera dumnezeiască a iertării, câtă vreme iertarea propriilor torționari îi oferă lui Țandără un scop final.
Dar cum poate veni iertarea fără ispășire?! Țandără asta nu poate concepe, și atâta timp cât pedeaspa pentru crimele sale nu este rostită de tribunalul oamenilor, iar el care a chinuit/ucis alți oameni, nu este pedepsit, nu poate face nici pasul către iertarea divină. Captiv într-un iad al remușcărilor, Țandără își duce crucea căinței fără speranța mântuirii, căci nimeni nu vrea să-l pedepsească, aici fiind esența acestui tulburător spectacol. Lipsa de recunoaștere publică a crimelor sale prin pedeapsă penală nu-l poate propulsa Dincolo, căci el nu se poate înfățișa Domnului fără să știe că a făcut tot ce a putut pentru a-și mărturisi faptele, pentru a-și primi pedeapsa. Credința lui în Dumnezeu, în judecata Lui e un miracol în sine, dar care trece aproape neobservat în asurzitorul infern al căinței zilnice.
La prima vedere mărturia lui Țandără, zgomotoasă, viscerală, furibundă îl privește pe el și păcatele conștiinței lui, dar eu am simțit că nu! Eu am simțit că, de fapt, mărturisirile lui ne privesc pe noi toți, iar acest spectacol ne obligă să privim în noi înșine, și, chiar dacă nu descoperim hăul crimei și al remușcării, avem o datorie pentru suferințele inocenților luați abuziv de lângă noi, să le cunoaștem, să le comemorăm, să le prețuim.
Piesa Drumul Damascului face o emoționantă pedagogie a memoriei, putând fi și un act profund sanitar cu scopul salvării de sine pentru oricare dintre noi. M-aș bucura să știu că mulți oameni vor vrea să vadă piesa, că mulți dintre ei vor medita la durerosul ei subiect și că vor căuta să afle mai multe despre întunecata perioadă comunistă.
https://teatruldramaturgilor.ro/eveniment/drumuldamascului2/
