„Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți”. Un fel de pledoarie pentru populism și retorică

populismÎn anii 1990, discuțiile despre naționalism și etnicitate au crescut brusc ca număr și locvacitate cam peste tot în lume. Se vorbea de ethnic revival, naționalism civic și etnic, estic și vestic, bun și rău etc. La noi discuția s-a colorat eseistic cu discuții relativ sărace conceptual și cu o retorică destul de schematică, de tipul: patriotism versus naționalism. Cam în stilul în care se discuta, tot atunci, dacă un popor ortodox (adică noi) poate deveni capitalist (adică ei). Un soi de Weber bon pour lOrient – cum scria pe vechile diplome ale medicilor români cu stagii prin Franța, dar cu interdicție de a practica în Franța.

Între timp au apărut – dar ceva mai spre zona academică – deconstrucții sau nuanțări ale pozițiilor de mai sus: dezbaterea de la Warwick dintre E. Gellner și A. Smith, critici ale primordialismului, texte inspirate de Benedict Anderson (fratele mai mare al lui Perry Anderson), cercetări și texte despre România și identitate națională ale unor sociologi și antropologi interesanți, încercări timide de entangled history sau histoire croisée ale Europei Răsăritene și alte minunății. Greu de spus ce a ieșit de aici – ca schimbare a discuției din spațiul public; lucru cert este că discuțiile de tipul ’naționalism versus patriotism’ au devenit prăfuite și neatrăgătoare.

În ultimul timp, mai ales după agresiunea rusă din Ucraina și revigorarea mișcărilor etno-regionale, discuțiile despre naționalism de pe la noi au re-intrat într-o oarecare zonă de interes pentru media și publicul mai mult sau mai puțin cultivat. Pe moment, se pare că aceleași formule obosite sînt re-luate cu înnoit entuziasm. Chiar discursurile ce par mai sofisticate se așează, cuminți, într-un model modernizator și raționalist al desfășurării istoriei și politicii.

În schema asta naționalismul e un moment istoric straniu și neliniștitor, o prezență nefirească și amenințătoare. Devine esențializat și ambiguu în același timp. E greu de clasificat și invocă concepte nefericite precum ‘identitate’ sau imagini și metafore dinspre epidemiologie și fiziopatologie. E o boală sau un virus gata oricînd să se reactiveze. În fața acestei prezențe de neînțeles, strategia moral-dihotomică cu nuanțe geografice (rău vs. bun, estic vs. vestic, civic vs. etnic), nu lămurește nimic, dar creează un spațiu moral-politic în care diferiți actori se pot alinia, așeza, alia sau certa în jurul unui semnificant pe jumătate golit de sens – naționalismul.

O variantă de a scăpa de obsedanții ani 1990 și dezbaterile lor obositoare ar fi, poate, să vedem naționalismul ca populism. Mai exact spus, ca parte a unui proces mai larg de reîntoarcere a politicului în forme populiste în lumea de astăzi.

La o primă vedere, pare că am înlocui un termen de neînțeles cu altul la fel de neînțeles, dînd naționalismul pe populism. Ba chiar, mai rău decît atît, că am face chiar jocul moral-politic al naționalismului, intrînd în balansul continuu și steril de poziționări morale dintre ‘popor’ și ‘națiune’. Populismul are însă, contrar aparențelor, niște avantaje considerabile – teoretice și politice.

Această formă politică se constituie punând sub semnul întrebării capacitatea de administrare totală a unui stat sau sistem social. Cererile, apelările și doleanțele, ce nu pot fi satisfăcute în mod diferențiat de către status quo, se pot coagula într-o mișcare anti-sistem, fundamental eterogenă.

Populismul (și poporul) este o dublă sinecdocă. În primul rînd, un semnificant particular, din cadrul mișcării de contestare sau de apelare a puterii, devine reprezentat al ‘poporului’ ca întreg – pe care îl constituie și unește retrospectiv. Una din cererile ‘populare’ se instituie ca reprezentativă pentru ansamblul celorlalte apeluri. În al doilea rînd, ‘poporul’, ca parte ‘oprimată’ a unei societății divizate, își asumă reprezentarea întregii societăți și luptă pentru înlocuirea elitei ‘corupte’ și ‘ticăloșite’. Sau, cum zicea, cu talentul sau sintetic, un constant și comic candidat la președinție: ‘Sus Patria Jos Mafia!’

În urma acestei duble translatări a întregului în parte, populismul, spune Laclau, se constituie în jurul unui semnificant ‘gol’ și posibil ‘flotant’. Poporul, ca subiect politic creat de populism, este eterogen și imanent. Este constituit de o serie de nemulțumiri, cerințe și apelări ale puterii ce nu pot fi satisfăcute separat sau pe rînd. Nu există un fundament, un substrat sau o substanță care să unească, de la început, acest mănunchi disparat de nemulțumiri. ‘Poporul’ este strîns laolaltă de un semnificant ce se golește treptat de sens, prin acceptarea eterogenității radicale a cererilor și fracțiunilor populare. În plus, pentru a avea succes, acesta trebuie să devină și ‘flotant’, să pornească într-o cursă continuă de cucerire de noi adepți și cerințe eterogene ce nu fac decît să accentueze inexistența unui liant comun.

În schema asta, naționalismul devine o variantă de populism cu o structură aparte. Imanența și eterogenitatea ‘poporului’ sînt mereu amendate, într-o serie lungă de încercări eșuate de a găsi un sens transcendent, un fundament de un fel oarecare. Daci, traci, agatîrși (un soi de daci upgradați sau celtizați – ardeleni adică), romani, etnogeneze, substraturi, arhetipuri, cranii, hematii, personificări, geopolitici, creștinisme cosmice, destine imperiale și cîte și mai cîte vin să rezolve problema semnificantului gol. Singurul însă ce poate întrerupe chinul căutării de rădăcini, de fundamente solide pentru o formațiune politică radical eterogenă – cum e poporul – este statul național. De aici și drama naționalismului ca populism, adică a naționalismului modern. Statul este populat de către elite și reprezintă interesele puterii, a sistemului împotriva cărei se constituie populismul. În același timp, însă, este singurul ce poate garanta – prin granițe, cetațenie, poliție, armată, sisteme naționale de educație, mecanisme de excludere etc. – închiderea și înrădăcinarea după care tînjește orice populism de formulă etno-națională. De aici combinația stranie de radicalism și conservatorism și rupturile declarate dar niciodată practicate, dintre stat și națiune, ce caracterizează populismul naționalist.

În afara unor bucurii teoretic-interpretative, această schemă pentru înțelegerea naționalismului (și a patriotismului dacă vreți neapărat) deschide niște perspective interesante pentru citirea unor fenomene stranii ce se întîmplă pe la noi.

În primul rînd, naționalismul ca populism nu mai este o boală stranie sau o afecțiune psihologică de masă, ci o formă – deseori violentă și periculoasă dar în mod clar modernă – de constituire a subiectivităților politice. Nu e mult mai bine, dar parcă șansele sînt ceva mai mari decît în cazul luptei cu armate de lunatici. Pentru toată lumea.

Mai e un rezultat important al acestui mic excurs teoretic. Dacă i-am pune în varianta de populiști de mîna a doua, altfel ar arăta o serie de personaje ciudate de pe la noi: mimul care vorbește românește, dacii care vorbesc latina, romanii care vorbesc dacă, sociologul care măsoară cranii românești și secuiești, filologul filo-securist și anti-antiromânist, protocroniștii reșapați, descoperitorii celei de a treia forțe pe a treia cale, românii profundo-tradiționaliști, dughiniștii și alte figuri fantastice ale naționalismului românesc de astăzi. Sensul care umple, pe sub mînă, populismul românesc este unul (tragi)comic și eșuat.

Inexistența unor populisme românești sau deraparea lor rapidă in cheia comică, naționalistă și fantasmatică se datorează funcționării eficiente a ‘puterii’. Nu ca un soi de welfare state ideal ce are rezolva rapid și eficient cererile populare. Puterea – să îi zicem hegemonică – funcționează ca un mecanism ce oglindește aceste cereri, le captează și le transformă în mișcări, nemulțumiri sau frici ce ajung să susțină formula extrem de conservatoare a status-quo-ului românesc de astăzi. De la OTV la ‘mîndri ca sîntem români’, trecînd prin ‘uniți salvăm’ și mișcări ‘populare’, conservatorismul puterii se joacă, cu oarecare abilitate, trebuie să recunoaștem, de-a populismul.

Povața lui Bărnuțiu – destul de clară la vremea ei, cu tot cu și cumva datorită stîngăciei ei gramaticale și stilistice – devine încurcată în zilele noastre. Fiecare cuvînt din ea poate fi punct de plecare pentru discuții și dezbateri populiste. De aia merită, cred, să îl punem pe Bărnuțiu față în față cu Laclau. Mai ales dacă apare și Caragiale la discuție.

5 Comentarii

  1. Reaparitia nationalismului se observa de ani buni in toate tarile europene.Sunt multi factori : criza economica, imigratia masiva, necontrolata, din Asia si Africa in Europa, fundamentalismul isalmic, demografia catastrofala a populatiilor native europene, criza identitara generata de globalizare si de proiectul trans-national european.Era doar o chestiune de timp pana cand ‘valul’ urma sa ajunga si la noi.

    In estul-european insa i-a forme specifice, exista o dezamagire generala in fostele tari comuniste Est Europene cu privire la functionarea democratiilor liberale, exista sentimentul esecului colectiv, ca tara ta a esuat.Entuziasmul pro-occidental s-a evaporat.

  2. Va referiti la etno-nationalismele din est si deloc la neo-nationalismele din Occident. Rabufnirea etno-nationalismele estice era usor de anticipat in cadre institutionale in care un stat cu capacitate infrastructurala redusa nu avea habitusul institutional al gestionarii complexitatii. Dupa ce s-a prins ,,puterea”,etno-nationalismele astea s-au mai manifestat doar la nivel discursiv. Fireste, acolo unde e voie. Nu vorbiti insa deloc despre neo-nationalismele si populismul occidental. Se pare ca Walker Connor a avut dreptate in privinta actiunii perpetue a resorturilor etnice. Billig si McCrone par sa-i dea dreptate. De ce? Fiindca inclusiv componenta civica a nationalismului (daca chiar e nevoie sa facem diferenta), odata rutinizata si banalizata, poate sa dea nastere la reactii surprinzatoare in care diferenta etnic/civic ramane doar ideal-tipica. Recentele populisme din Occident (Anglia, Scotia, Spania, Belgia, Franta, Italia) cu mare priza la electorat, marturie stand actuala componenta a Parlamentului European, vadesc fragilitatea dimensiunii civice. Sa fim realisti deci! La nivelul discursului politic, sintagma de ,,popor” spaniol, englez, francez etc. e erecta in raport cu aceea de popor roman. ,,Poporul” francez chiar te catapulteaza in Parlamentul European. La noi e suficienta insfrastuctura masiva a partidului in raport cu care discursul e mereu secundar.

    E limpede ca Occidentul prin vocea unora dintre intelectualii sai isi neaga dimensiunea etnica. O face si in ceea ce priveste chestiunea religioasa. Sunt niste reziduuri iluministe aici, prezente de altfel si-n scriitura dumneavoastra,care pleaca de la premisa ca etnicul si religiosul nu sunt bune. Sunt mult prea romantice si-ncurca independenta perfecta, cu derapaje elitiste, ale ratiunii. Eurosecularitatea nu-i chiar atat de seculara zice Grace Davie, dar o zic si altii. Etnicul e acolo insa. E esentializat? Fireste ca da. E construit? Evident. Tine insa de ,,intimitatea” institutiilor sa-si sacralizeze fundamentele identitare. Ca-l vedeti dumneavoastra fluid si pernicios asta-i alta treaba. Fluid e si dupa mine. Nu sunt convins insa ca-i chiar atat de disfunctional. Pentru ca gramatica institutionala inca are nevoie de el. Dupa ce l-ai folosit atata amar de vreme, cel putin doua sute de ani, nu poti sa-l inlocuiesti rapid cu o poveste cosmopolita, gen patriotism constitutional, care, fie vorba intre noi, e un populism lansat de profesori pentru alti profesori. Surprinzator e ca unii chiar se culca cu cartile lui Habermas sub perna.

    Ce mira la textul dumneavoastra e ca-i lipseste complet sectiunea antropologica. Vine probabil dintr-o anumita orientare ideologica, care nu tine cont de asa-numita dilema Durhkeim, ce vorbeste despre perenitatea reziduurilor institutionale, inclusiv cele nationale, pe care modernistii nu vor s-o accepte. Treaba lor, desigur! Coroborand insa pozitia asta cu exagerarile grotesti ale unor protoconisti, spatiul academic din Romania e vaduvit de o discutie despre nationalism/identitate/cetatenie din punct de vedere institutional. Chestiunea vadeste un provincialism teribil. Sau, cum bine zicea cineva la un moment dat, un marcant orientalism rasaritean.

    Evident ca dintr-o perspectiva modernista ruptura stat-natiune e axiomatica. Nimeni nu zice ca-s perfect sudate. Unii au incercat macar sa inventeze o poveste in sensul asta. Dincolo insa de poveste, au creat si o cosmologie nationala. Care-i foarte greu de daramat, acolo unde cosmologia asta nationala e cladita pe un fundament simbolic pre-modern. Povestea asta s-a tradus in cetatenie, cantarita astazi mai ales dintr-o perspectiva greutatii ei sociale. Cum ramane insa cu partea politica? Vor deveni cetatenii doar utilizatori? Da, in momentul in care banalitatea proiectului national va fi inlucuita de banalitatea altei povesti institutionale, de factura comsopolita. Numai ca povestea asta intarzie sa apara, dincolo de samburele particularist al oricarui proiect cosmopolit. De asta, inclusiv stanga utilizeaza asiduu reminiscentele nationale. Cel putin extrema stanga din Grecia o face foarte eficient. Si-atunci ne miram ca unii intelectuali de pe la noi il beatifica pe Dughin. Povestea lui, foarte proasta si extrem de veche, macar e coerent spusa. De asta, cand zice Dughnin ,,Noapte buna!”, pe unii chiar ii ia somnul. Altora trebuie sa le gangureasca Habermas. Ce faci insa cu cei care nu adorm nici cu povesti moderniste, nici cu povesti protocroniste?

    • Domnu’ bolsheviku’, in primul rind multumesc pentru comentariu.
      Textul meu e destul de scurt si – speram eu la un moment dat – concentrat.
      Oricum, e cumva vorba de a citi nationalismul autohton prin modelul, destul de schematic, pe care il foloseste Laclau sa inteleaga populismul – si politicul in general.
      Clasificarile de tipul modernism, etnosimbolism si primordialism – bune pedagogic – sint foarte schematice si ele. Ca sa nu mai zic de inevitabila distinctie morala si axiologica in care cadeti – cu bun si rau – si pe care mi-o imputati, gresit zic eu, mie. La fel si cu iluminismul si reziduurile sale etc.
      Pe scurt, nu cred ca etnicul si religiosul sint bune sau rele, doar ca exista in variate feluri.
      Nationalismul vazut ca populism – adica ca forma moderna de instituire a politicului – se blocheaza, perpetuu, in dragostea combinata cu ura pe care o are fata de statul national. Prin Laclau se vede bine, cred eu, acest blocaj politic (si antropologic daca vretii neaparat) fundamental al nationalismului. Teoriile despre modernismul reactionar, gen J. Herf, nu reusesc sa explice la fel de bine si de elegant aceasta legatura constitutiv ambigua a nationaismului cu statul national. Cred ca asta era partea distractiva din textul meu. In plus, apare evidenta confuzia, ratarea si impostura „marilor” nationalisti romani din zilele noastre. Nu mai intru in amanunte.
      Cit despre Habermas sau Anthony Smith sau problema radacinilor etc. – nu ma interesau prea tare in acest context. Laclau le oculteaza metodologic cumva (radacinutele etno-simbolice) prin ipoteza sa a imanentului radical al politicului. Ceea ce ii permite sa vada unele chestii foarte clar si altele, probabil, de loc. Dar, cum spuneam, nu ma refeream la asta.
      Oricum multumesc pentru comentariu si poate vorbim mai mult la o cafea.

  3. Nationalismul gregar e clar o buba insa nationalitatea ca si principiu unificator si ordonator nu si-a dovedit inca inutilitatea.

  4. Cred ca e prea mult spus nationalism si prea vag spus populism. Si cine sunt cei care uzeaza de temele „traditiilor inventate”? Pai, partidele cu ascendent direct in PCR. Nationalismul gregar a fost ideologia legitimatoare a comunismului romanesc din 1965 pana in 1989. Aici e buba.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *