Mircea Ivănescu (1931-2011)

Pentru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu a fost, alături de Mircea Horia Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe care le-a tradus exemplar în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-ismului rafinat, ironic, cosmopolit (într-un cuvânt: postmodern), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă, tardo-modernistă, sufocată de discursul naţionalist de tip Păunescu-Vadim sau de estetismul cu ochii la stele al autorilor care nu au reuşit să ia de partea poeziei lor firescul şi naturaleţea. Pe acestea Mircea Ivănescu le stăpânea ca un mare poet, din interiorul unui discurs care nu e la îndemâna oricui – fiindcă, pentru a-i citi versurile, nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil, versurile sale nu sunt cantabile şi necesită o cultură solidă şi curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe. Nici Iustin Panţa, nici poeţii generaţiei mele în care mai recunoşti mărci ivănesciene, nu sunt nişte poeţi ivănescieni, în sensul în care Nichita Stănescu (chipul diurn al generaţiei ‘60) a făcut o sumedenie de victime printre versificatorii de talent de după 1970.

Ar fi uşor să spunem că Mircea Ivănescu avea o conştiinţă literară mai avansată decât a contemporanilor săi. Ai impresia, citindu-l, că lumea în care trăia, universul prin care se mişca lăuntric acest om nu are nici o legătură cu lumea urâtă, tristă şi plină de compromisuri în care se defila în vremea în care a debutat şi şi-a publicat aproape toate cărţile. Versuri, Poeme, Poesii şi toate celelalte minunate volume pe care ni le-a lăsat sunt scrise în libertate. În libertatea pe care nu ţi-o pot oferi decât cărţile şi discreţia absolută (expresia lui Radu Vancu e foarte potrivită) pe care o impune travaliul continuu al unui poet şi traducător de un rar devotament pentru profesiunea scrisului.

Lui M.I. îi datorăm nu doar o poezie care a influenţat cu zgomot secret o bună parte din lucrurile cele mai valoroase scrise în poezia românească a ultimilor 30 de ani, ci şi câteva dintre cele mai frumoase pagini de proză pe care eu le-am citit în limba română – recitiţi Alte glasuri, alte încăperi, Zgomotul şi furia, jurnalul lui Kafka sau Marele Gatsby, sunt acolo desăvârşite frumuseţi de limbă şi de stil pe care i le datorăm traducătorului fără de care Musil, Joyce, Fitzgerald, Capote, Faulkner nu ar fi sunat atât de captivant şi în româneşte.
Mircea Ivănescu a fost omul cel mai cultivat pe care l-am întâlnit, înzestrat, pe deasupra, și la o vârstă înaintată, cu o memorie prodigioasă care pentru noi, cei tineri, era aur curat. Literatura lui M. Ivănescu e o remarcabilă probă de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, care a contribuit ca poezia românească de după 1968 să treacă într-o altă vârstă istorică. Odată cu trecerea poetului Mircea Ivănescu, în iulie 2011, la doar câteva luni de la dispariţia romancierului Mircea Horia Simionescu, s-a încheiat o epocă.

Un comentariu

  1. Cezar Gheorghe says:

    Foarte bine a punctat Claudiu trăsăturile lui M.I. In ceea ce priveste memoria sa, pe mine m-a surprins ca stia Hamlet pe de rost, din care cita in conversatii din cand in cand. Faulkner cel putin suna mai bine ca in original. Un poet care instaureaza o lume. Astept ca Polirom sau Humanitas sa publice o serie de Opere complete. Mi se pare foarte ciudat ca Polirom a publicat Operele complete ale lui D.R.Popescu fara a fi publicat Operele lui M.I. mai intai.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *