Cine se teme de romani (?)

Inversând puțin personajele, s-ar zice că Europa, călăreața de taur, ar fi nimfa transformată în juninca  mușcată de tăun și lovită de streche; o anume isterie care i-a cuprins pe mulți este o dovadă clară  că Europa nu prea are nimic în comun cu adevărata libertate, mai ales cu cea de expresie.

Întreaga construcție care se tot încearcă pornește din nostalgia Imperiului Roman. La introducerea „euroiului”, s-a specificat cu mândrie că „de la Imperiul Roman încoace, Europa are pentru prima dată, din nou, o monedă unică”. Destul de clătinată însă și discutabilă. Oricât se trudește –  sau screme, precum munții care nasc un șoarece ridicol, vorba lui Horatius – comparațiile nu se justifică. Veșnica nevoie de comparație e mai mult morb. Iar unii au sesizat acest lucru dacă e să-i cităm pe francezi: Comparaison nʹ est pas raison. Pe bună dreptate după cum vom vedea.

Imperiul Roman  rămâne în continuare singura formă din istoria Europei de până azi, care poate fi numită Stat de drept; adică identificarea indivizilor se făcea prin cetățenie. Formula CIVIS ROMANUS SUM, dovedită în conținut prin acte juridice, îți dădea toate drepturile legale, indiferent de culoare, religie, naționalitate, regiune, etc. Nimeni nu te întreba dacă te închini la Isis, la Iuppiter  sau la  Mithras, sau de unde (pro)vii. Europa de azi are însă cu totul alte criterii: naționalitate și religie. Regretabil, dar sunt cele două mari rele ale lumii moderne; dar, definitorii fiind, după unii, nu pot fi ignorate. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele unui mare prelat: „Europa e creștină”. Așa este. Parafrazându-l pe un lider din anii 50 („înainte de a fi comunist, m-am născut român”), trebuie subliniat că , înainte de a fi creștină, Europa s-a născut Romană. Unii pricep, alții nu, căci spunea un ilustru personaj Non omnes possumus omnia (Nu toți le putem pe toate). 

Nu poate fi vorba de stat de drept atunci când în completarea actelor oficiale ți se solicită declararea  naționalității, uneori a religiei. Deocamdată Europa e o rezervație muzeală de state naționale și (vezi statul român) teocratice. 

Apoi, respectul Europei pentru valoarea supremă – viața individului – este nul. Dacă în Imperiu formula talio esto, încă din vechiul drept arăta că o viață trebuie „răscumpărată” prin aceea a criminalului, în Europa evoluată grija pentru infractori crește direct proporțional cu mârșăvia și oribilitatea delictului. Pentru că, nu-i așa, drepturile omului trebuie respectate. Sunt doar câteva aspecte care motivează teama de romani chiar dacă „Latina e moartă”, cum stupid o spun barbarii de azi. Ne întrebăm totuși unde ar putea fi tradiția Imperiului Roman? 

Peste Ocean. Cel mai râvnit act pentru milioane de oameni este cetățenia americană, pentru că e definitorie. Legile se dau pe (în) Capitoliu. Criminalul probat plătește cu propria viață ( …nu întotdeauna…). Totuși să nu fim idealiști: până și în cele rele există o continuitate a tradiției romane. Istoria recentă ne demonstrează că mai apare și un Caligula, sau un Nero transatlantic. Dar și aici trebuie specificat: pe o perioadă bine definită. Altminteri ar trebui să-și facă „datoria” Senatul… în aceeași tradiție romană. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *