La 1 august a împlinit 81 de ani și eu am ca de obicei reacția aceea absurdă a surprizei – “cum 81? ” – că și cum timpul ar fi încremenit într-o anumită clipă preferențială; așa cam când vocea de „Menestrel la Curţile Dorului” ni-l reașeza pe Arghezi într-un spațiu privilegiat nu atât de “cuvântul potrivit“ cât de tonalitatea redescoperirii pe care numai căldura interpretativă o poate da:
“Abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-alungul molatecei poteci,
Pân-ai pierit, la capăt în trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi! “ …
Vorba lui Marin Sorescu: „De fiecare dată când îl ascult – şi asta se întâmplă des -Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească populară şi cultă poate mişca munţii.”
Sigur că are 81 de ani, s-a născut în 1945 la Podari în Gorj și chiar dacă s-a școlit ca actor (poet și muzician concertist în egală măsură) se lasă furat de tonalitățile profund umane ale vocilor pe care le-a tot auzit de când era copil doinind pe coate… Anonimul lor strecoară tristeţea ori bucuria vieții așa cum are şi ceva din splendoarea vălurită a coastelor, a pădurilor, a păşunilor, a salcâmilor înfloriţi, a peisajului ăla “sămănătorist” pe care l-ai învăţat că ne defineşte îi determină alegerea … Și ce urmează devine pasiune de-o viață…
Când cântă Tudor Gheorghe realitatea imediată fuge, simţi că nu-şi mai are locul: strecurând chemări, profesând chemări, parcă ar fi mai corect, aşa ca un strigăt universal rătăcit în spaţiul acesta delimitat de plaiuri mioritice şi pe cărările căruia se mişcă, încătuşat de nelinişti românul, curiozitatea asta etnică pe care uneori o iubim, de cele mai multe ori o judecăm aspru, dar totdeauna ştim că există şi îşi scoate oful la mezat; îl “cumperi”, bine, dacă nu… şi aşa e bine!
“Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară
Umblă despuiați prin ceruri
Cu tot sufletu-n afară.“
Cum ştie el să ne ducă “înapoi”, să ne facă tineri, să ne transmită înţelepciunea bătrânilor, să zâmbim copilăreşte şi să iubim fără prejudecăţi, să urâm fără furii, să retrăim tristeţea căderilor şi triumful norocului, să ne refacă români, aşa venetici cum suntem.
De multe ori m-am gândit că lumea cântecului românesc este un întrând cumva obstrucţionat; o uşă crăpată numai atât cât să putem aruncă o privire pentru că trebuie să ştim ce se află “dincolo”, acest dincolo aflat undeva unde ni se poate închide uşa “în nas” ori unde putem cotrobăi în misterul inevitabilei nelinişți care ne însoțește, ne învăluie parcă ar fi mai corect și de teama căreia trebuie să scăpăm altfel tulbură incomnsurabil….
Îl ascult mai mereu și chiar mă gândesc la un concert “pe viu“ așa cum s-a întâmplat de-alungul anilor când a venit la Toronto și doinele, baladele ori versurile poeților pe care îi iubește ne trimiteau înapoi așa că să ieșim de pe highways și să ne prăfuim un pic running shoes pe potecile știute cândva ba chiar să și simțim mirosul fânului cosit… Și, sigur să visam caii verzi pe pereții memoriei pe care oricum o cam punem la întrebări fie că ne place fie că nu.
Eh! Indiferent al cui cuvânt îl preia ori se mărturisește fără opreliști Tudor Gheorghe contorsionează simţirile, ni le pune în braţe şi n-avem decât să facem ce vrem cu ele… Trece de la un OF la altul fără efort (vizibil!) modulările vocii ne trimit îndărăt acasă sau ne aruncă oriunde înainte, ne ţîn pe potecile ştiute ori ne silesc să călcăm pe drumuri abia învăţate şi, în ultimă instanţă, ne cheamă să privim când “înăuntru” când “în afară”, amintindu-ne: ori învăţăm ori recapitulăm!
Te ascultăm şi între timp te aşteptăm Maestre!
