– frântură de meditație asupra unei reprezentații de teatru –
Spectacolul Ierbar (Radu Afrim, Simona Popescu) de la Teatrul Național Târgu-Mureș, pe care l-am văzut joi, 30 aprilie, este o splendoare vizuală, auditivă și textuală, o celebrare a tainei vieții – a întrepătrunderii palpabilului și nevăzutului – și a actului reprezentării ca dialog cu acea taină.
Cele trei spații ale scenei – întruchipare tridimensională fecundă și emoționantă a inefabilului. Verdeața luxuriantă se întinde pe întreaga suprafață de joc, amintind de acel „verdor terrible” care la chilianul Benjamín Labatut are ultimul cuvânt după distrugerea antropogenă, dar aici servește ca mijloc material pentru reflecție; sera, cadru prin excelență al cultivării de către om, se constituie aici într-un ecou al Zonei tarkovskiene și devine astfel locus al cultivării omului însuși; lângă, ușor în spatele acesteia, ecranul deopotrivă uriaș și discret funcționează ca un portal prin care interiorul tainic al serei devine accesibil ochilor spectatorilor, eludând limitele simțurilor dependente de spațiul fizic și metamorfozând obiectul electronic atotprezent din mijloc afurisit al risipirii atenției în simbol al reprezentării artistice ca dor de transcendent.
Expresii precum armonie și echilibru sunt inadecvate pentru descrierea acestui spațiu tridimensional, care reunește datul material (vegetația), acțiunea umană asupra acestuia (sera, techne al grecilor, Kunst kantian, dar mai degrabă Sacrificiu tarkovskian explicitat aici prin cuvintele lui Piticu) și reflecția filosofică-artistică asupra aceluiași dat (ecranul ca simbol al actului reprezentării). Nu pentru că nu ar fi indus o profundă liniștire în acest spectator, ci pentru că termenii aceștia, echilibru, armonie, par prea definiți pentru a reda experiența dăruită de un spectacol care inspiră emoție nesentimentală și introspecție neanalitică.
Reprezentarea timpului ca întreg al variațiunilor trăite de cuplurile aflate la diverse vârste, care se perindă în această confluență a realului și oniricului, amintește gingaș de viziunea cultivată de Christoph Ransmayr. Dacă în Cox sau mersul timpului, sarcina protagonistului este de a crea mecanisme ce măsoară timpul diferit, așa cum este trăit de copii, de condamnații la moarte și de iubiți, în acest spectacol miraculos protagoniști sunt toți; copii și condamnați la moarte și iubiți sunt toți. Singurătatea nu este privilegiul unuia (toate personajele, de neuitat, rostesc monologuri lungi), dar nici pedeapsă individualizată, ci portiță prin care devine posibilă comuniunea, cu toate imperfecțiunile ei grotești sau înduioșătoare. Nici trecerea nu este doar o realitate consemnată poetic de Róza néni sau administrată cerberic de partenerul acesteia, Gardianul-Stalker, ci se transfigurează într-o dimensiune în care sensurile se descojesc de rigiditatea pe care le-ar impune-o totalitarismul. Înfățișarea, cu umor și candoare, a amintirilor asociate cu comunismul, pe fundalul vioiciunii naturii și al profilării unui alt tip de colectivism, cel al virtualului contemporan, demonstrează elocvent: orice notă de nostalgie amestecată în discursul despre comunism se datorează exclusiv umanului, tainicului și viului uman, și nicidecum structurii în sine a sistemului.
Timpul a devenit grădină, auzim. Forța pieirii și uzurii materiale este copleșită de binecuvântare. Timpul a devenit un Eden din care este alungat nu omul, ci doar moartea care a pătruns în el.
* * *
Simona Popescu–Radu Afrim: IERBAR
Scenariu, Ilustrație muzicală, Filmări: Radu Afrim
Scenograf: Irina Moscu
Dramaturg de scenă: Andreea Radu
Light designer: Cristian Niculescu
Montaj video: Trucza Samu
Asistent regie: Dragoș Stoenescu
Asistent scenografie și costume: Doró Sikó
Sufleur: Iolanda Belbe
Regizor tehnic: Teodora Crăciun
Distribuție: Róza – Berekméri Katalin; Viorel (Stalker) – Nicu Mihoc; Darius Mureșan – Alex Stoicescu; Staminia – Larisa Dobrin; Rebeca – Cristina Holtzli; Sora 1 – Loredana Dascălu; Sora 2 – Dana Pancu; Profa – Mihaela Mihai; Piticu – Luchian Pantea; Ea – Elena Purea; El – Theo Marton; Dia – Ale Țifrea; Cameraman – Radu Anastas
* * *
Foto: Cristina Gânj
