Ochii triști, o figură serioasă și preocupată. Metroul oprește în stație și ea privește peronul. Orașul e liniștit. Vara a adus o vreme cu vânt puternic și rafale de ploaie. În alte zone ale Europei au izbucnit incendii. Un meteo istovitor. Femeia nu se teme de schimbările climaterice, le consideră ceva firesc, se întâmplă la un anumit interval de ani, de decenii, de secole. Le ia așa cum sunt, le trăiește. Are privirea mohorâtă și mâna încleștată pe telefonul mobil.
Încă o stație. Câte stații mai sunt până la Gara de Est? Politețea e un semn de civilizație. Omul întreabă, nu vrea nimic mai mult. De răspunsul celuilalt atârnă uneori șansa de a prinde ultimul tren spre destinația dorită.
Scandinava. Privirea tristă și rece. Din avion în metrou. Cu o geantă din piele întoarsă ponosită, încă frumoasă, stil anii ’70. O valiză roșie hard-case, veche. Pe mâna dreaptă, un inel de tinichea cu pietre colorate. Hedda numără stațiile. O să se întâlnească cu el în Paris. Orașul iubirii. Mda. Trenul nu o să oprească la următoarele trei stații. Reparații, pregătiri pentru întâmpinarea suporterilor ce vin la Rugby World Cup 2023. Hedda și-a luat cu ea laptopul să lucreze la proiectul de la sfârșitul toamnei. Când frunzele nu vor mai fi în pomi. Surâde pentru prima oară de când a ajuns în Paris. Cercetătoarea scandinavă poartă o cămașă albă, simbol al femeii libere, degajate. „The White Shirt” e numele proiectului ei. Inițial nu a fost aprobat de către comisie pe motiv de incorectitudine politică. Ea a demonstrat că nu este așa. Într-o lume în care contrariile se confundă din ce în ce mai des și toate pozițiile și opțiunile cer dreptul la recunoaștere.
Photo credit: Stephane Lanoux – Humanist Photography
„Lovers dance”
Încă o stație. Trenul e plin, oră de vârf, asta se petrece în fiecare zi în marile orașe.
Privirea fixă a unei femei. Cămașa albă descheiată la trei nasturi, pânza un pic îngălbenită pe la guler. Mânecile suflecate. Hedda e pregătită. O să-i spună tot ce are pe suflet. Metroul nu a oprit la stația la care trebuia să coboare ea. Fuseseră anunțate lucrările de pe traseu dar Hedda nu fusese atentă. O să coboare la următoarea stație și o să se întoarcă. Occidentul a făcut posibile aceste schimbări spontane, nimeni nu se stresează de la atâta lucru. Oamenii sunt calmi și își văd de ale lor.
Sunt multe de lămurit. Femeilor le place să despice firul în patru. Bărbatul ei era un om rezervat. Discuta cu ea doar ce considera el absolut necesar. Pentru Hedda, viața conjugală fusese ca un contract cu obligații și îndatoriri. Iubirea cu scântei fusese doar la început. Dragostea durează trei ani de Frédéric Beigbeder. Nici atât. Un an, probabil. Beigbeder poate va mai scrie o carte pentru lumea de mâine. Amorul se va demoda sau va fi exclusiv virtual. Când erosul dispare, ce mai rămâne? Chipurile oamenilor din tren o liniștesc. E odihnitor să nu știe ce e în sufletele lor, ce probleme au, nu le poate ea rezolva. Îi compătimește dar nu vrea să îi urmeze în exilul lor personal. Trăiește și asta e ceva uimitor. Ar fi putut foarte bine să nu existe.
Hedda o să coboare la capăt. În mișcare, gândurile ei sunt mai suple, se simte protejată în lumea subterană cu tuneluri întunecoase decorate cu graffiti. El i-a trimis un mesaj pe WhatsApp că o așteaptă la stația X, cum ieși în stânga e un bistrou Valentin & Amelie. Hedda o să întârzie. Pentru acest rămas bun absurd în orașul Iubirii, are dreptul să nu fie punctuală. Gândurile au început să scapere și ochii să se încețoșeze. De ce așa viață? De ce stare de rău? Cablurile lungi ale tunelului biciuie și se împletesc în viteză. Familia, sigurătatea. Unde e pacea, liniștea? Tihna se tulbură deseori. Doar sufletele pereche își aduc pacea și libertatea în același timp.
Lui Hedda nu-i plac fotografiile vechi. Nici stările accentuate de melancolie sau nostalgiile abisale. E mereu o nemulțumire nenumită în ele, o stare de neiubire, de nedreptățire, chiar de dispreț al vieții, chiar dacă inconștient. O mândră validare a acestora. Un exil. Un iad.
Certurile se aprindeau între ei ca focurile de tabără din copilărie. Nu avea sens să meargă mai departe. Subterană, deloc intimă, mondenă, cu despărțiri sincere și regăsiri fățarnice, din teama de a nu rămâne singuri.
Hedda a ieșit din metrou târând obosită valiza. Ploua. Cum ieși din metrou în stânga e un bistrou, Valentin & Amelie. El ar merge doar într-un loc celebru, dacă are și stele Michelin cu atât mai bine.
Trecuseră șapte săptămâni fără menstruație și Hedda se gândea că asta chiar e o problemă serioasă. Aștepta cu nerăbdare să se schimbe ceva și culoare albă a lenjeriei să se înroșească. A așteptat vreo zece minute în fața bistroului apoi a luat-o spre hotel. Recepționera i-a înmânat un plic care abia sosise pe numele ei. Nu gestul a rănit-o, pentru că era făcut cu delicatețe, cu multă finețe. Frumoasa recepționeră își răsfirase degetele și ținea plicul ca pe un evantai. Deschiderea totală, apoi reținerea. Raportul just, lumina perfectă, începutul blând și încheierea la timp. Sufletul ei de femeie urcă și coboară. Uneori se simte bine cu ea, alteori are nevoie de „cineva” care să o sprijine. Cele mai neplăcute discuții sunt cele care nu mai au loc.
Fuseseră într-o vară undeva la munte să facă o drumeție. El, un tip sportiv, făcea asta foarte des. Ea se plictisea să facă mișcare doar de dragul mișcării. Mașina o lăsaseră la poalele muntelui. El se echipase ca un profesionist. Ea era în blugi, tricou și bascheți vechi. Părul blond despletit. Movilițele de nisip de pe cărări era moi și se destrămau la fiecare pas. „Tu și maică-ta, două femei de nimic”. Vorbele tatălui îi reveneau în minte. Totul, absolut totul se petrece într-o zi. Chiar și moartea.
A luat plicul și a mulțumit recepționerei. Până seara speră să rezolve. În plic era o scrisoare cu câteva explicații și scuze că nu a mai reușit să ajungă la Valentin & Amelie. Regrete. O să se întâlnească seara pe chei. Locul era indicat cu precizie de GPS. Despărțirile nu pot fi ratate. Poate doar iubirile. Rămăsese același insensibil, labil, nesigur pe el, se juca cu emoțiile lui și ale ei. Același exprimări confuze.
Cu plicul și scrisoarea în mână. Pentru o clipă Hedda nu și-a mai putut aduce aminte numele lui. Brusc, o senzație de bine. Creierul renunțase să se mai încarce cu informații inutile.
Seara târziu, în locul indicat de pe cheiul râului, era o petrecere de stradă. Undele întunecate ale apei sclipeau în ochii petrecăreților. Hedda, cu o rochie simplă de in și geanta pusă într-o parte se plimba printre străinii veseli, căutându-l din priviri pe cel, de acum, fără nume. Într-o zi o să dispar, era vorba ei preferată, o spunea deseori în gând când razele amiezii se topeau pe chipul ei și anunțau o nouă noapte. Să se iubească mai mult, să aibă mai mult grijă de sufletul ei, să nu-l mai ofere oricui. Cât de bine mi-e cu mine atunci când sunt cu tine?
Luminile sclipeau în râu și umbrele petrecăreților se împleteau cu vocile și muzica. Un abur boem așa cum doar vara e posibil se destrăma peste tot și peste toate făcând din seară, din acea seară, una ce se va așeza în memorie ca o carte pe un raft plin de praf. Decența și decadența stau uneori, rareori, bine împreună. Un țipăt în noapte ca un cocor scăpat din țesătura unui kimono. Hedda înalță fruntea spre cerul negru plin de stele. De acolo, din patria de sus, vine sufletul ei. Mai are câteva lucruri de rezolvat. Apoi o să fie bine.
Din mulțimea de petrecăreți, din masa amorfă de dansatori cu zeci de perechi de brațe și de picioare ca un zeu indian, s-a desprins el. Hedda l-a fixat cu privirea. Nu a făcut niciun pas. Ea ținea plicul în mână ca o o diplomă pe care era gata să o înmâneze. Sau ca pe cheile orașului. Cheile inimii i le mai dăduse iar el le aruncase la canal.
Pășea leneș spre ea. Cu fiecare pas jumătatea distanței se mișcora, dar rămânea mereu o distanță neparcursă. Infinitul nu are jumătate. Hedda s-a așezat pe o bancă. A scos scrisoarea din plic și s-a apucat să o împăturească în stilul origami. Nu avea tehnica nici finețea japonezilor. I-a ieșit o floare, o lalea destul de frumoasă. Muncise mult la ea.
El se îndepărtase deja înghițit de întunericul punctat de lampadare. Încă mai lucea ceva din direcția aceea, fermoarul de la jacheta de piele, catarama de la curea, nasturii argintii, plăcuțele de metal de pe bocanci.
Hedda a aruncat laleaua în apă. Un sentiment de eliberare a cuprins-o.
