Anul acesta se împlinesc 140 de ani de la apariţia antologiei Poesii din lirica lui Mihai Eminescu, alcătuită de Titu Maiorescu. Să ne reamintim rolul esenţial al prestigiosului om de cultură în îndrumarea marelui poet, pe care l-a invitat să-şi citească versurile în societatea literară Junimea, pe care l-a publicat în Convorbiri literare şi pe care l-a susţinut financiar pentru completarea studiilor la Berlin. Prin selecţia şi tipărirea celor mai valoroase creaţii ale lui Eminescu, Titu Maiorescu a impus, de la nivelul autorităţii şi faimei sale, un talent care a schimbat la faţă sufletul şi rostirea românească. Tot el a fost cel dintâi exeget al operei artistului, deschizând, cu studiul „Eminescu şi poesiile lui” (1889), un orizont de cercetare care avea să crească în timp. În opinia sa, geniul lui Eminescu, fundamentat deopotrivă pe o solidă cultură europeană şi pe o bună cunoaştere a folclorului naţional, s-a impus prin asimilarea creatoare a modelelor străine, atât în viziune cât şi în expresie, prin apelul la simplitatea şi profunzimea versului popular, prin varietatea ritmurilor şi prin noutatea asocierii unor rime care au îmbogăţit substanţial culorile şi muzica lirismului nostru de până atunci. Atent atât la conţinutul cât şi la forma poeziei, Maiorescu a profeţit dăinuirea lui Eminescu în timp. Totodată, poetul şi criticul au avut noroc unul cu altul, împrumutându-şi reciproc celebritatea, de-a lungul anilor.
În 1910, Ion Pillat a oferit prietenei sale Florica Rosetti (nepoata lui Titu Maiorescu) primele sale creaţii lirice, cu rugămintea expresă de a nu i le arăta distinsului ei unchi. Ea, însă, şi-a încălcat promisiunea şi, după lectura caietului încredinţat, criticul l-a poftit acasă pe tânăr care, însă, nu a avut curajul să se ducă. Drept urmare, Titu Maiorescu i-a trimis o carte de vizită, a doua zi, fixându-i o nouă întâlnire. „Revăd şi azi, după 20 de ani, cu ochii minţii, biblioteca, masa de lucru, biroul sever, statuia aceea de bronz a Venerei din Milo, senină şi clasică în frumuseţe ca idealul de artă al marelui critic. Maiorescu, drapat în redingota lui neagră, rigid şi doctoral, dar cu o politeţe desăvârşită pe care noile generaţii au uitat-o, mă primi cu afabilitatea proprie spiritelor superioare. Avea, sub sprâncene foarte stufoase, ochi de o vioiciune care contrasta cu toată atitudinea lui magistral de rece” .
După ce i-a ţinut o memorabilă lecţie de poezie, Maiorescu i-a semnalat debutantului „greşelile de ritm şi de rimă pe care, cu mână proprie, le îndreptase, schimbându-mi unele versuri complet. Ca să-mi liniştească emoţia de poet în faţa unor refaceri atât de radicale, mi-a spus textual: <>“ . Ion Pillat avea să păstreze în amintire convorbirea cu magistrul „care m-a făcut să dau o deosebită atenţie formei…Versurile mele plăcuseră lui Maiorescu. Câteva zile mai târziu apăreau, corectate, în Convorbiri literare, la al cărui cenaclu participam câteodată”.
La începutul anilor 60, graţie unei cunoştinţe comune, am ajuns şi eu în faţa unui alt maestru al penelului, prieten bun cu bunicul meu, Adrian Maniu. Mi-a luat caietul de versuri şi, cu severitate, a început să îmi disece poemele care, în opinia sa, abundau în epitete şi metafore inutile, şchiopătau în ritm, rimau facil, făceau exces de prepoziţii şi conjuncţii. Am plecat de acolo descurajată cu totul, dar, în vreme, sfaturile poetului mi-au devenit călăuze pe viaţă. Am descoperit treptat eleganţa simplităţii, graţia conciziei, puterea de sugestie a elipsei, transparenţa luminoasă care rezultă din armonizarea formei cu fondul, muzica fascinantă a exprimării lirice, riguros stăpânite prin cadenţă şi rimă.
Am început să scriu, ca altădată Ion Pillat, sub vraja versului eminescian care m-a predispus iniţial la imitarea formulei poetice iubite. Lectura m-a condus la învăţarea pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru, a poeziilor, fapt care a iniţiat în mine un proces alchimic. Poemele lui Eminescu mi-au intrat în sânge, în minte şi în suflet, devenindu-mi la fel de necesare ca aerul pe care îl respir. În încheiere, aduc mărturii aserţiei mele trei dintre poeziile inspirate de marele înaintaş.
Variaţiune
Departe sunt de mine/ Şi totuşi nu mă vindec/ De dorul hergheliei,/ De steaua în delir,/ Mă-nvântură pădurea,/ Cu coama ei de fum,/ O muzică de alge/ Mă trage-n întuneric,/ Mi-e somnul solz de frig,/ Şi liniştea – un fulger/ De peşti, cu ochiul mort./ Aproape sunt de tine,/ Căci litera e nunta/ Departelui cu ora,/ Şi scrisul meu învie/ Din mările oglinzii…/ Nu simţi că devin tu/ Când mă citeşti?
Amânare
Ar fi atâtea lucruri încã/ De care-aş vrea sã mã apuc, /Dar rândunelele se duc/ Şi toamna e tot mai adâncã./ Las scrisul vraişte, legãmântul,/ Caut spre ceruri ca nãuc,/ Cãci rândunelele se duc/ Şi–mi fuge de sub tãlpi pãmântul. / Voi mai avea rãgazul, iatã,
La bun sfârşit sã mã aduc?/ Vezi, rândunelele se duc,/Eu n-aş fi gata niciodatã…
Eminescianã
Muzica sufletului tãu/ Adunã nourii pe şesuri /Şi îi rãsfirã. Trece luna/ Peste pãdurea de arini/ Şi cornul trist încã mai sunã./
Oriunde-aş fi, când îmi recit,/ În tainã, versurile tale,/ Ajung acasã în demult/ Şi regãsesc ce mi se pare/ C-am prãpãdit ori cã s-a dus./
În ochii mei îţi simt privirea/ Care-a vrãjit tot ce-a atins.
