Miracol

Mi-era atât de dor de-ai mei,
C-am vrut să-mbrățișez pământul
În care ei s-au risipit.

Cum stam lipită de țărână,
O tresărire din adânc,
Pe negândite, mi-a răspuns.

Din pomul care mă umbrea
Căzu o inimă ca iasca
În palma mea, încă bătând,
Cu pâlpâiri tot mai firave.

„Arată-mi calea”, am rugat-o
Și-am început să mă înalț,
Ca o cântare nevăzută,
Spre cerul care cobora.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *