„cumplit este omul acesta…”

îi spune parșivul mitropolit Doamnei lui Lăpușneanu, îndemnând-o cu fățărnicie să „completeze” actul de deces al lui Vodă care fusese și „crud” dar, pare-se nu suficient, adică incomplet. Cum să pricepem însă raportul dintre caracterul cumplit al lui vodă și cruzimea sa incompletă totuși, având în vedere finalul său?

 Ca latinist îmi este clar că încă din zorii îndepărtaţi  ai zămislirii neamului nostru românesc ceva n-a fost tocmai în regulă; asta dacă analizăm un singur cuvânt, urmând, parţial doar, îndemnul lui Noica (vezi Rostirea filosofică românească), păltinişanul poetizând unele aspecte. Verbul latinesc complere (cu supinul completum) are sensurile de a umple, a completa, a-şi trăi (a umple) viaţa, a duce la capăt, a desăvârşi; ne interesează aici mai puţin neologismul a completa, cât mai mult ereditatea; din cauze între care aș așeza ca posibilă fondul barbar preroman, amintitul verb cu sensuri atât de pragmatice la origine, dă în română a cumpli cu participiul cumplit. Dacă, spre pildă, a cumpli viaţa, adică a-ţi încheia viaţa, e un aspect într-adevăr cumplit, e greu de înţeles de ce pentru români orice ducere la bun sfârşit, orice desăvârşire stă sub semnul îngrozitorului, al cumplitului? Pentru că  orice generalizare e un mare păcat, subliniez: onoare  excepțiilor care, precum după naufragiul din Eneida sunt  rari nantes in gurgite vasto, rari înotători din întinsul mării. 

Bizara moștenire se va vedea în realităţi, cugetate sau chiar făptuite. Ne-a ajutat şi… latinitatea, înţeleasă însă deja … cumplit. Romanii considerau că quid coepisti dimidium factum est, adică „ceea ce ai început e pe jumătate făcut”. Înţelesul se referă la faptul că un lucru început e doar pe jumătate făcut, trebuind deci să fie dus până la capăt, pe când  în Provincia  de azi cu veselie se spune că un lucru început e deja pe jumătate făcut, iar de restul n-au decât să aibă grijă urmașii urmașilor noștri, că doară Țara a lor va fi conform avertismentului celui „nu mare de stat”.. Tot în direcţia  nefericitelor jumătăţi,  putem observa  apetenţa chiar şi a unor gândiri ilustre româneşti, pentru o anume neclaritate a definirilor, ceea ce înseamnă tot respingerea completului, a desăvârşitului, văzut ca fiind cumplit. Spre pildă, Noica însuşi optează pentru sintagma  Coloana nesfârşită sau a nesfârşitului (a lui Brâncuşi) în locul „infinitului” care i se pare, dacă nu cumplit, căci n-are cum să fie, măcar prea concret, adică tot…  cumplit până la urmă; e firesc, pentru că in-  neagă mult mai complet decât ne- (adăugat unui cuvânt de origine slavă). Dar cine doreşte negaţii categorice sau delimitări clare??? 

Teama  de a face ceva până la capăt s-a încuibat în gândirea românească mergând şi până la nevinovatele citate latineşti; se motivează adesea cu mens sana in corpore sano, de fapt jumătatea convenabilă din Orandum est ut fiat mens sana in corpore sano – ar fi de dorit să fie o minte sănătoasă într-un trup sănătos. Există apoi în anumite medii cu „pretenții” un plutitor dispreţ pentru exactitate, claritate şi, mai cu seamă, punctualitate, un anume vedetism găunos presupunând și o doză de nesimţire ce include ifosul şi nepunctualitatea, asta, probabil, spre a nu părea …cumplit, ci cât mai  interesant.

În asemenea condiţii desigur că niciodată nu termini un război alături de cel cu care l-ai început; Titulescu  spune astfel despre propriu-i popor. „Întoarcerea armelor” este tot o ipostază a neducerii până la capăt, benefică pe moment, probabil, dar cu urmări … cumplite. Dacă ne închipuim că trădările istorice se uită vreodată, înseamnă că ne merităm… istoria. După cum, celor care au mers până la capăt, până la cumplitul capăt, li se recunoaşte şi azi o anumită împlinire a… războiului, bună pe timp de pace. 

Şi astfel, desigur că totul e senin, adică nefiind dus nimic până la capăt, nimic nu e cumplit. În realitate e sinistru. Că mulţi români au conştiinţa unor nereguli dintre care cea mai cumplită este… nefinirea lucrurilor, o probează tonul posac cu care mai cu seamă unii bătrâni constată „lucrul pe jumate”, la care adaugă „lucru de mântuială”. De mirare este că nu am moştenit din latină prefixul semi- însemnând jumătate din sau de.   L-am preluat însă din franceză, completând, inconştient probabil, semantica contradictorie dintre complet şi cumplit.

Deci, de vreme ce  nu ne place să avem ceva complet, adică dus până la capăt, desăvârşit, căci l-am simţi cumplit, ne putem mândri şi amăgi cu jumătăţi precum: semiconducător (jumate bişniţar-jumate conducător), de vreme ce există şi semiconductor; semibugetar (din aceeaşi categorie cu semiconducătorul, adică angajat al Statului, dar care îşi permite să-şi doneze salarul dovedind şi prin aceasta că nu trăieşte din el); semiintelectual (jumate escroc lingual – jumate intelectual); alba-neagra (succes garantat tocmai pentru că e semialbă şi semineagră);); mai avem şi semiturul ciclist al României, adică mica buclă, din motive de semidrumuri; dar şi o semiMitropolie a Ardealului pe care ne-am făcut-o cu propria mână; în fine, ca dovadă a faptului că, în ciuda unor metehne istorico-structurale, suntem un popor unit, de jumătăţi, menţionez că până şi sărmanele practicante ale sexului pe bani, tind să se încadreze în mântuiala românească. Am auzit spunându-se, în acest sens despre o persoană că este o semiprostituată (profesionistă, nu politică), adică practică profesia dar nu ar prea vrea…  În fine, dispăruta pâine semi, cu cartofi sau fără. 

Tags:

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *