In Memoriam. Barbu Cioculescu

De Barbu Cioculescu ne-a legat pe mine și pe părinții mei o profundă prietenie care, de-a lungul timpului, nu a încetat să umple de frumusețe și de căldură viețile noastre. Acum, plecarea lui fizică dintre noi, cei care l-am iubit, este doar o strămutare a lui din afara înăuntrul nostru, unde va dăinui până la capăt.
De cum l-am întâlnit întâia oară, cu 55 de ani în urmă, am avut bucuria pe care Aladin o va fi simțit la intrarea în peștera licărind de comori. Din acea clipă, Barbu a început să ne dăruiască din nestematele minții lui, iar noi le-am păstrat cu sfințenie pe fiecare, până când am ajuns să deținem un tezaur. Avem sufletele pline de tot ce ne-a lăsat: comori de amintiri cu umbre și lumini, captivante evocări ale unor călătorii făcute cu adevărat ori doar în vis, incursiuni de neuitat în ținuturile bibliotecilor clasice și moderne, reverii în versuri și în proză, pledoarii civice ardente, portrete de mentori și de prieteni care i-au însoțit pașii prin lume.
Ceea ce ne-a fascinat deopotrivă pe părinții mei, pe mine și apoi pe soțul meu era bogăția registrului său creator în care umorul se împletea cu melancolia, rigoarea observației critice – cu ironia, fervoarea candorii – cu luciditatea amară, precizia pertinentă – cu lirismul. Crescând în ambianța rafinată de cultură a tatălui său, Șerban Cioculescu, și în iubirea pentru frumos a mamei, Mioara, Barbu a perpetuat prin viața și opera sa armonia, inspirând de optimism și de curaj pe cei din jur. Dragostea minunatei lui soții, Simona, i-a întărit echilibrul, încrederea și bucuria de a trăi. Alături de ea, s-a dedicat Binelui cu un entuziasm altruist și cu o nobilă discreție. Fiica lui Barbu, Ilinca, și băiatul lui, Șerban, îi moștenesc bunătatea, dăruirea și tandrețea. Iar noi, ceilalți, care ne-am bucurat de splendoarea prieteniei lui, îl vom purta mai departe în inimi ca pe o torță dătătoare de speranță.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *