Este posibil a afla un temei absolut pentru sentimentul de rușine – rușinea că suntem ceea ce suntem, adică pur și simplu oameni, cu limitele, mizeriile, defectele noastre eterne și greu remediabile, dar și cu imensele noastre virtualități mereu pierdute, și totuși mereu posibile, așadar nu numai oameni determinați și legitimați socio-cultural într-un anume fel. Dar faptul presupune a nu ne mai raporta, ca excepții minoritare, la majorități „în regulă“ tot mai largi care să nei ncludă (căci, oricum, dincolo de totalitatea omenirii nu mai există astfel de majorități), ci, dimpotrivă, înseamnă să ne recunoaștem drept excepții majoritare față de minuscule minorități pe care, cantitativ, noi înșine și cei aidoma noastră le covârșim masiv. În calitate de inși categoriali sau individuali, mărunți mulți și comuni în același timp, ne vom raporta la o mână de oameni singulari, fiecare însă în felul lui respirând o măreție inegalabilă.[…]
Hegel spunea că „adevărul este întregul“ și definea întregul drept realizare deplină a esenței. Dar unde va fi mai pregnantă această realizare a esenței în cazul omului? Unde regăsim deci, preferabil, „întregul omenirii“? Însumând miliardele de oameni existenți și dispăruți? Stabilind un fel de medie statistică a calităților și a defectelor lor?Vorbind despre toți amestecat, pentru a nu vorbi despre nici unul?Poate că da, până la un punct. Și totuși, pesemne că mai curând, sau măcar deloc mai puțin, întrevedem întregul omenirii tocmai în acele singulare fulgerări ale măreției.
