Andrei Cornea – Excepția. O încercare de antropologie filozofică (4)

Spre a-și explica comportamentul impredictibil, operele  și viața, misticii au evocat mereu iluminarea, artiștii și marii oameni de știință, inspirația, alții – îndrăgostiții de exemplu –, entuziasmul din anumite clipe faste, rarisime  –   toate aceste stări aparte neputând fi nici prevestite (în afara poeziei, poate), nici repetate după voie, nici mai ales determinate în nici un fel. Aristotel vorbea despre fericirea nemăsurată care decurge din cunoașterea adevărului, fericire de care noi, oamenii, ne bucurăm în foarte puține momente ale vieții […]. Cine a trăit astfe lde ore binecuvântate (și ce puțini mă tem că sunt aceștia!) n-ar dori oare din tot sufletul să le repete sau să le prelungească? Desigur. Dar, deoarece de cele mai multe ori nu-i cu putință, el se simte în restul orelor, zilelor și anilor cenușii și banali ca un„rege deposedat“ și o ființă în perpetuu exil, nădăjduind în secret sau pe față să revină cândva pe tron și în patrie. Și, fiind astfel, pricepe că nu acele rare clipe și ore ale „sosirii acasă“ formează excepția din viața sa, ci, dimpotrivă, excepția, anormalul îi sunt reprezentate tocmai d e lungile,numeroasele și mediocrele zile ale peregrinărilor din rest. Iar după ce pricepe asta, nu-i tentat să-și pună regula care să-i orienteze mereu rămășița timpului și a trudei acolo unde, în chip neașteptat și poate o singură oară în viață și pentru un scurt răstimp, a văzut, a înțeles și a fost fericit?